Răspunsuri la 10 întrebări frecvente pe care şi le pun părinţii

1. Care sunt calităţile unui părinte bun?

Nevoia cea mai mare a unui copil pe parcursul dezvoltării sale este aceea firească de a-şi crea identitatea personală, de a devei cineva. Părintele dispune în principiu de două calităţi care îi lipsesc copilului, şi anume: capacitatea de a se detaşa de sine pentru a oferi copilului atenţia de care are nevoie şi capacitatea de a da perspectiva realităţii, prin luciditate şi raţiune. Pentru a evoula copilul solicită aceste două abilităţi ale părintelui său: aceea de a fi atent şi receptiv la nevoile copilului şi discernământul specific de a-l îndruma în mod adecvat. Cu toate că nu este uşor pentru un părinte să lase persoana sa pe locul doi sau să îşi înfrângă emoţiile pentru a rămâne raţional, abilităţile specifice adultului menţionate mai sus sunt cele care este bine să predomine pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.

2. De ce doar unul dintre copii pune probleme?

„Îi iubesc la fel de mult, i-am educat după aceleaşi principii şi totuşi parcă ar fi crescut în familii diferite!” exclamă indignaţi, aşa cum este de înţeles, unii părinţi puşi faţă în faţă cu diferenţele foarte mari dintre comportamentele copiilor lor. Realitatea este însă că rar ne creştem copii în aceeaşi manieră, cu toate că principiile educaţionale rămân aceleaşi. Spiritul în care este aplicată educaţia depinde de multe variablie situaţionale care pot avea un impact decisiv asupra echilibrului personal al copilului, aceste variabile sunt: condiţiile de viaţă, etapa la care părintele a ajuns în plan personal, evoluţia profesională, poziţia copilului în cadrul familiei, sexul copilului etc. În plus, fiecare copil are un anumit temperament, care poate fi diferit de cel al fratelui său, lucruri care poate pe primul născut nu îl răneau, pentru al doilea pot să reprezinte tragedii. Pe de altă parte, dacă nu avem probleme cu un copil, asta nu exclude faptul că acel copil, „mai cuminte”, poate avea probleme. Aşadar este mai important să fim atenţi la problemele pe care copilul le suferă, decât la cele pe care le cauzează.

3. Este posibil să ne iubim copiii prea mult?

În general, putem să iubim o altă persoană în două moduri: în maniera unui copil, când vrem să primim dragoste, avem nevoie de ea, şi în maniera unui părinte, când dragostea este expresia unei disponibilităţi. Cu toţii avem în noi şi o parte de copil şi o parte de părinte, însă când apare copilul pe lume este important ca părintele din noi să îşi asume rolul central şi să fie dispus mai mult să ofere decât să primească. Atunci când fericirea unui părinte depinde de dragostea pe care copilulul i-o oferă lui, şi nu invers, pot apărea dezechilibre. Aşadar, dragostea părintească, dragostea ca disponibilitate, nu poate fi dăunătoare.

4. Este bine să îi îngăduim copilului să aibă secrete?

A sustrage copilul de la supravegherea părintelui la vârste mici poate însemna chiar o întrerupere a experienţei propriei conştiinţe. Părintele oferă perspectiva realităţii, el învaţă copilul ce este bine şi ce este rău. De aceea, copilul care refuză să îi spună părintelui ce îl preocupă sau refuză să îi povestească un „secret” pe care un alt adult din afara familiei copilului i l-a încredinţat riscă să nu ştie să gestioneze singur situaţia si să se expună la pericole. Totuşi modul în care le cerem să se deschidă faţă de noi trebuie să fie unul iubitor şi plin de consideraţie, nu este indicat să folosim metode invazive precum „Eu ştiu tot ce gândeşti”. Această afirmaţie este înfricoşătoare pentru copil, e ca şi cum i s-ar nega dreptul la o viaţă psihică autonomă. Mesajul sănătos ar fi: „Eu nu ştiu tot ceea ce gândeşti, dar aş vrea să îmi spui ce te preocupă pentru că vreau să am grijă de tine”.

Copii nu trebuie împovăraţi cu secrete! Iar cel mai dăunător exemplu în acest sens este când părinţii îi implică pe cei mici în conflictele lor de cuplu, atunci când mama sau tata îşi confesează sentimentele de ostilitate faţă de soţ/soţie celui mic şi îi cere să păstereze secretul. În raport cu părinţii lor copii îşi doresc un singur lucru, ca ei să fie uniţi, atunci cel mic va divulga secretul celuilalt părinte în speranţa că va repara situaţia conflictuală în acest fel, însă va vedea că tentativa lui de rezolvare se lasă cu certuri şi că el însuşi este învinovăţit pentru că nu a ţinut secretul şi ameninţat cu excluderea din viitoare comunicări. Cred că ne putem cu toţii imagina vinovăţia şi tristeţea care se acumulează în fragilul psihic în formare al copilului. Problemele de cuplu sunt treaba părinţilor şi doar a părinţilor!

5. Sunt copiii de astăzi prea răsfăţaţi?

Două considerente se iau în calcul cu preponderenţă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva unui copil: meritul şi nevoia. Meritul copilului nu are legătură strict la performanţele copilului, vom vedea că poate fi chiar dăunător pentru motivaţia copilului şi pentru imaginea sa de sine ca de fiecare dată când are un succes să fie recompensat cu ceva material. Meritul se referă la cele câteva cerinţe principale pe care le avem de la copii: să facă efortul de a se adapta la exigenţele realităţii fără a face câte o criză de fiecare dată când i se refuză ceva, să dea ce e mai bun din el atunci când face ceva şi să dea dovadă de un minimum de respect faţă de cei care îi înconjoară. Când vine vorba de nevoia pentru lucrul respectiv, unii părinţi au impresia că ceea ce nu este esenţial reprezintă doar un capriciu. Este de avut în vedere că pentru un copil a avea grijă de propria imagine are o importanţă la fel de mare cu a avea grijă de sănătatea sa. De aceea el are nevoie, pentru a se integra printre ceilalţi, de a avea cel puţin câteva din lucrurile care sunt „la modă”. Dacă ţinem cont de faptul că nevoia estenţială a unui copil este aceea de a fi iubit şi înţeles vom constata paradoxul: copii cu adevărat răsfăţaţi, care au fost copleşiţi cu lucruri materiale, sunt cei care de fapt primesc cel mai puţin deoarece părinţii lor nu au ştiut sau nu au avut timp de afecţiune şi le-au oferit în schimb obiecte. Chiar dacă staţi multe ore la serviciu şi vă simţiţi vinovat când ajungeţi acasă este mai important să faceţi din timpul petrecut împreună unul de calitate decât să îi aduceţi copilului un cadou sau să fiţi mai permisiv cu el decât deobicei.

6. Este important ca un copil să fie crescut de ambii părinţi?

Bineînţeles că este de preferat ca ambii părinţi să se implice, împreună sau separat, în educarea copiilor, însă esenţial pentru copil este să se afle în permanenţă în răspunderea unei persoane care are capacitatea de a-l creşte în mod adecvat. De asemenea, atunci când intervine divorţul este important ca celui mic să i se spună că dacă mama şi tata nu mai sunt soţ şi şoţie, acest lucru nu înseamnă că el nu mai are unul dintre părinţi, el va avea întotdeauna mamă şi tată, indiferent de timpul pe care îl va petrece cu fiecare. Lucrul de care copilul nu se poate dispensa este atenţia sensibilă şi vigilentă care-l ghidează cu dragoste pe parcursul dezvoltării sale.

7. Cum să împăcăm dorinţa de autonomie a copiilor cu necesitatea de a fi îndrumaţi cu stricteţe?

Nevoia de autonomie a copiilor este un proces care începe la 18 luni şi merge până la 18 ani, iar această nevoie nu este întotdeauna uşor de gestionat. Un părinte nu-i poate încredinţa orice copilului, el este acolo să-l protejeze, însă în acelaşi timp are sarcina de a-l încuraja să se descurce. În aceste condiţii regula pe care părinţii se pot baza ca indicator al nivelului de autonomie pe care să-l îngăduie copilului într-o anumită perioadă de dezvoltare este: copilul care spune că este în stare să facă un anumit lucru trebuie să demonstreze acest lucru. Asistarea copilului în procesul de dobândire a autonomiei şi a responsabilităţii nu implică întotdeauna confruntări majore, atâta timp cât părintele este atent să ofere alternative şi să stabiliească limite. Astfel părintele poate spune: „Dacă vrei să te dai jos din braţe, mă ţii de mână, dacă nu mă ţii de mână te iau înapoi în braţe” Copilului i se acordă libertatea pe care o doreşte, dar cu condiţii, în felul acesta el învaţă să fie responsabil şi ştie exact ce a făcut pentru a i se lua o libertate câştigată, ştie că acţiunile sale au consecinţe.

8. Este necesar să ne jucăm cu copilul nostru?

La copii, jocul are o funcţie adaptativă, el este activitatea preponderentă la vârstele mici, iar principala sa calitate nu este distracţia ci absenţa consecinţelor asupra vieţii reale. Rolul părintelui în jocul copilului este acela de a-i oferi un partener cu care să-şi încerce puterile sau să colaboreze, după caz. Esenţa contribuţiei părintelui rezidă în calitatea atenţiei pe care o acordă situaţiei, însoţită de preocuparea de a face experienţa de joc agreabilă şi profitabilă, un prilej pentru copil de a se simţi iubit şi confirmat.

9. Ce înseamnă stima de sine şi cum îl pot ajuta să şi-o dezvolte?

A avea stimă de sine înseamnă a avea convingerea că esti o persoană valoroasă, ceea ce determină un comportament firesc în prezenţa celorlalţi, care nu împinge spre nevoia presantă de a-ţi demonstra cu orice preţ calităţile în faţa celorlalţi sau spre tendinţa de a depinde de judecata celorlalţi. Stima de sine este reprezentată de indulgenţa faţă de propria persoană, de cunoaşterea propriilor limite, de a nu face lucruri care nu-ţi sunt caracteristice doar pentru a fi pe placul altora, de a nu te pune oricând la dispoziţia oricui, de a-i ţine la distanţă pe cei care nu te respectă etc. Aşadar a avea stimă de sine crescută înseamnă a avea capacitatea de a avea grijă de propria persoană şi de a avea propriile standarde în conformitate cu care îţi trăieşti viaţa. Pentru ca un copil să aibă o stimă de sine ridicată este util să folosim laudele descriptive („Ai fost tare curajos când te-ai ridicat singur după ce ai căzut”), criticile constructive („Sunt bucuros/bucuroasă că ai adunat jucăriile din cameră şi aş vrea să te rog ca pe viitor să le pui pe fiecare în cutia ei, în loc de a le pune la grămadă”) şi să îi arătăm că este important pentru noi, acordându-i dragoste, atenţie şi îndrumare.

10. Cum e posibil să copleşim un copil cu afecţiune şi să primim în schimb dispreţ şi neplăceri?

Atunci când părinţii aşteaptă de la copilul lor să le arate dragoste, se produce o inversiune de roluri, părintele se raportează la iubire ca la o nevoie, nu ca la o disponibilitate. Atunci când părintele iese în aşteptarea nevoilor copilului chiar înainte ca acestea să apară, copilul capătă sentimentul că dintre ei doi, el este cel care oferă mai mult. Acesta ajunge să considere că aduce atât de mult în relaţie prin simplul fapt că există, încât nu trebuie să i se mai ceară nimic. Astfel cea mai mică cerinţă care i se adresează sau cea mai neînsemnată frustrare poate determina un potop de proteste. Pentru a ieşi din această situaţie este necesar ca, oricât de dificil ar fi, părintele să renunţe la aşteptările unei educaţii fără constrângeri şi să lase copilul să îşi descopere nevoile şi să recunoască rolul părintelui ca persoana cea mai adecvată de a răspunde la ele, inclusiv nevoia de a fi iubit pe care înainte nu o conştientiza fiind coleşit cu atenţie.

Bibliografie

Dumesnil, F., Tot ce trebuie să ştie părinţii, Polirom, 2010

Tisseron, S., Nos secrets de famille

Psih. Andreea Matauan

Pregătirea pentru grădiniţă

Grădiniţa este prima instituţie socială la care participă copilul, ea îi oferă copilului o primă experienţă socială şi de grup fără medierea mamei sau a familiei.

Odată cu intrarea la grădiniţă copilul beneficiază de un cadru social neutru, unde nu mai este el centrul atenţiei, unde învaţă să aibă simlutan mai multe relaţii (după modelul educatoarei), unde are constant un grup de copii cu care poate stabili relaţii personale (fără medierea părinţilor). La grădiniţă copilul găseşte un mediu exterior familiei în care se poate manifesta personal. Aici învaţă să observe comportamentele celor din jur, să le analizeze în termeni de cauză – efect, îşi poate adapta propriile manifestări, îşi poate regăsi oglindite temeri şi dorinţe.

Grădiniţa este prea importantă pentru copil ca ea să nu fie organizată adecvat. Astfel, mediul din grădiniţă trebuie să fie sigur, plăcut, adecvat, să răspundă nevoilor de joc şi colectivitate. Clasele trebuie să fie suficient de spaţioase pentru a permite copiilor jocuri de alergare şi jocuri de grup; clasele prea mici nu oferă posibilitatea existenţei spaţiului personal şi de accea tensionează relaţiile dintre copiii, iar numărul prea mare de copii la o singură educatoare sporeşte nivelul de agresivitate.

Copilul are nevoie de timp (mai mult sau mai puţin) pentru pregătirea şi acomodarea la un nou mediu. Pregătirea copilului pentru grădiniţă poate începe prin modificarea treptată a programului copilului, astfel încât acesta să fie apropiat de cel al grădiniţei (ore de trezire, ore de masă, somn de prânz, deschiderea de a împărţii lucruri cu alţii).

Acomodarea părinţilor nu este de neglijat. Doar ei plecau şi copilul îi aştepta cu dor acasă. Acum şi copilul pleacă, el dobândeşte, pe lângă familie, un mediu personal de manifestare individuală, el mai face un pas important spre independenţă. Pentru mamă mai ales, intrarea copilului la grădiniţă este o ”probă de foc” a desprinderii. Se reactualizează toate etapele de separare (naşterea, înţărcarea, revenirea la serviciu), care sunt retrăite cu intensitate. Este important ca şi părinţii să-şi ofere timp de acomodare cu această idee, să-şi găsească asigurări prin faptul că aleg o grădiniţă bună şi o educatoare cu care pot comunica.

După alegerea instituţiei şi înscrierea copilului urmează etapa de acoperire a distanţei dintre casă şi grădiniţă. Orice drum este pentru copil un drum iniţiatic, îl petrece către interiorizarea unor experineţe şi către modificarea de sine. De accea este important ca acestă parcurgere să fie degajată, să existe timp suficient pentru respectarea ritmului copilului, să fie discutate toate temerile şi problemele pe care copilul le exprimă. Copilul nu are nevoie să fie liniştit în temerile sale, ci are nevoie să fie ascultat, înţeles şi acceptat. Prezentarea clădirii şi a oamenilor de acolo este, de asemenea, importantă.

Apoi, copilul trebuie dus la grădiniţă pentru a-şi cunoaşte colegii şi educatoarele. I se prezintă posibilităţi de joc şi activitate, i se oferă un spaţiu personal (un dulap, un sertăraş) numai al său. Acesta nu este un moment bun pentru plecarea părintelui. Părintele îl poate aştepta într-un loc special amenajat sau în curtea grădiniţei până când copilul se va putea simţi în siguranţă. Această perioadă de acomodare are o durată variabilă deoarece ţine de individualitatea copilului, de calitatea şi diversitatea experienţelor sale, de mediul din grădiniţă, de calităţile educatoarei, de nivelul de angoasă al celorlalţi copii din grup şi, nu în ultimul rând, de trăirea mamei. Copilul se acomodează mai repede la un mediu nou dacă acesta îi este prezentat adecvat, treptat şi dacă nu este nevoit să treacă prin panica de a fi lăsat singur, fără părinţii săi.

Intrarea în grădiniţă oferă o experienţă nouă şi confruntarea cu un mediu străin. Este firesc să trezească angoasă şi anxietate. Acomodarea treptată securizează copilul, diminuându-i zona de necunoscut. El are nevoie să gândească, să imagineze, să se poată asigura înainte de a i se întâmpla ceva. Un copil surprins adesea de evenimente devine mai temător şi mai puţin adaptabil.

De asemenea, oricât de bine ar fi pregătit şi asigurat de către părinţi un copil, dacă la intrarea în grădiniţă vede copii urlând, ce dau din picioare, se agaţă de părinţi şi plâng, este natural să refuze să rămână acolo. Nu este normală abandonarea copilului într-un mediu necunoscut şi ar trebui evitate stările disperate, rupturile şi deznădejdile. Părinţii se vor simţi vinovaţi şi angoasaţi la rândul lor, stare pe care o vor proiecta asupra grădiniţei, tensionând relaţia cu personalul. Un copil ”părăsit” la grădiniţă este un copil care nu se lasă alintat, ce refuză bunăvoinţa adulţilor, care se teme de străini.

Intrarea copilului în instituţie îl face să-şi schimbe viaţa, ca program şi organizare, ca aşteptare şi ca relaţii. Pentru copil este important să fie bine pregătit pentru acest pas ca dezvoltare afectivă şi capacitate de a intra în social. El intră în contact cu copii care au o cu totul altă experienţă de viaţă şi de exprimare, de aceea apar neînţelegeri, iar educatorii şi părinţii trebuie să le fie alături, cu înţelegere şi disponibilitate pentru lămurire.

Psih. Carmen Vieru

Impactul mediul familial timpuriu în stimularea competenţei copilului între 0-3 ani

Înainte se credea că inteligenţa este stabilită de la naştere, dar acum ştim că o influenţează deopotrivă moştenirea genetică şi experienţa. Cercetările moderne demonstrează că stimularea timpurie a creierului este esenţială în dezvoltarea cognitivă ulterioară.

Majoritatea părinţilor se întreabă ce anume ar trebui să facă pentru a stimula dezvoltarea cognitivă a nou născutului. Vom încerca să vă oferim câteva repere pe care le puteţi lua în considerare atunci când vine vorba de stimularea competenţei copilului mic.

Constatările făcute cu ajutorul scalelor HOME (Home Observation for Measurement of the Environment- Observarea la Domiciliu pentru Evaluarea Mediului) şi pe baza studiilor neurologice şi a altor cercetări sugerează următoarele îndrumări pentru stimularea dezvoltării cognitive a sugarilor şi a copiilor de vârsta învăţării mersului:

· În primele luni, oferiţi stimulare senzorială, dar evitaţi suprastimularea şi zgomotele perturbatoare.

· Pe măsură ce sugarul creşte, creaţi un mediu care stimulează învăţarea – un mediu ce include cărţi, obiecte interesante (care nu trebuie să fie jucării scumpe) jucării care încurajează dezvoltarea conceptelor şi implicarea părinţilor în joaca copilului şi un loc de joacă.

· Reacţionaţi la semnalele sugarului. Acest lucru îi creează un sentiment de încredere că lumea e un loc prietenos şi-i dă copilului sentimental controlului asupra vieţii sale.

· Daţi-i sugarului puterea de a produce schimbări, cu ajutorul jucăriilor care pot fi scuturate, modelate sau mutate. Ajutaţi copilul să descopere că apăsarea pe clanţă deschide uşa, apăsarea pe comutator aprinde lumina, iar răsucirea unui robinet oferă apă pentru baie.

· Daţi-i sugarului posibilitatea de a explora. Nu-l ţineţi cu regularitate ziua în spaţiul limitat al pătuţului, al premergătorului sau al unei camera mici şi doar pe perioade scurte de timp în ţarcul de joacă. Luaţi măsurile de siguranţă şi lăsaţi-l să circule liber!

· Vorbiţi cu sugarul. Nu va învăţa ascultând radioul sau televizorul; are nevoie de interacţiunea cu adulţii. Încercaţi să îi vorbiţi cât mai clar, ca şi cum aţi vorbi cu un adult.

· Când vorbiţi cu sugarul sau vă jucaţi cu el, ocupaţi-vă de ceea ce-l interesează în acel moment în loc să încercaţi să-i îndreptaţi atenţia spre altceva.

· Oferiţi-i prilejul de a învăţa abilităţi de bază, cum ar fi etichetarea, compararea şi sortarea obiectelor (după mărime şi culoare), înşirarea obiectelor şi consecinţele acţiunilor.

· Apaludaţi noile abilităţi şi ajutaţi-l pe sugar să le exerseze şi să le extindă. Rămâneţi mereu în preajma lui, dar fără a-l sufoca.

· Citiţi-i copilului într-o atmosferă caldă, afectuoasă, de la o vârstă fragedă. Cititul cu voce tare şi discutarea poveştilor dezvoltă aptitudinile anterioare învăţării citirii şi scrierii.

· Folosiţi cu zgârcenie pedepsele. Nu pedepsiţi şi nu ridiculizaţi rezultatele explorării fireşti bazate pe încredere şi eroare.

Bibliografie

D.E. Papalia, S.W. Olds, R.D. Feldman – ”Dezvoltarea umană”, Editura TREI, 2010

Psih. Carmen Vieru

Ce se află în spatele furiei şi agresivităţii copilului

Analizând din punct de vedere psihologic agresivitatea şi furia copilului, vom realiza că scopul acestor tipuri de manifestări este exprimarea de sine sau obţinerea unui beneficiu. Astfel, în faţa agresivităţii proprii sau a altora, copilul are nevoie de înţelegere, de pavăză şi îndrumare . Are nevoie ca noi, părinţii, să-i oferim o alternativă comportamentală acceptabilă social, ci nu reproşuri şi pedepse.

Trebuie să ţinem cont de faptul că nu toate comportamentele, care implică distrugere, murdărire, lovire sunt forme de agresivitate. Copilul mic explorând lumea poate fi neîndemânatic, neatent, îşi poate exprima tumultuos iubirea sau poate fi ambivalent. Prin urmare, deşi gestul său are în sine o motivaţie pozitivă (curiozitate, interes, implicare), rezultatul acţiunilor sale produce frustrare adultului: ceasul primit moştenire este desfăcut în bucăţele, pereţii sunt pictaţi cu mare ”artă”, rochia favorită a mamei este sacrificată pentru garderoba păpuşii….

Un copil mic, descoperind lumea, este fascinat de rezultatul acţiunilor sale, de schimbările pe care le produce. El nu poate înţelege că provoacă o durere, deoarece nu o înţelege. Pentru el ceasul de perete este ceva fascinant, ceva magic ce ascunde cu încăpăţânare tainele fizicii. O faţă furioasă este un spectacol, trăsăturile se schimbă, ochii devin agresivi şi răi, culoarea feţei trece prin mai mule registre de la paloare la îmbujorare şi invers. Părintele ce supravieţuieşte fără a deveni nepăsător sau răzbunător în faţa agresivităţii copilului său îi oferă o bună conţinere afectivă. Copilul se simte în siguranţă, iar starea de tensiune se diminuează. Dacă limitarea este prea brutală, iar manifestarea agresivităţii copilului nu este permisă nicicum, atunci ea este întoarsă către sine ca autoagresivitate (dureri de cap, răceli…). Reacţia adultului la agresivitatea copilului este şi un model de gestionare, model ce va fi preluat şi interiorizat de către copil. Astfel, copilul furios, înspăimântat, rănit, îşi poate proiecta aceste afecte asupra părintelui, găsind o modalitate de a-l face să le simtă pe propria-i piele. Adultul, dacă nu se apără prin nepăsare, se va simţi el însuşi furios, speriat sau rănit. Reacţia sa este un exemplu, un model pentru copil.

Părinţii au tendinţa de a dramatiza în legătură cu manifestările de agresivitatea ale copilului, fapt ce duce la accentuarea acestora. Aşa se face că agresivitatea copilului în raport cu adulţii ajunge să fie mult mai puternică şi mai violentă decât cea din relaţiile cu copii. Manifestările de agresivitate dintre copii sunt un mod de a relaţiona. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt niciodată prea puternice dacă nu intervin adulţii cu spaima lor şi tentaţia reprimării.

Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi, o vor folosi ca formă de atac şi de apărare, ca formă de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a relaţiilor. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată ( în competiţie, utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).

Cauze ale agresivităţii

v Ambivalenţa afectivă. Copilul îşi iubeşte părinţii ca repere deja interiorizate, căci are nevoie de ei, dar îi şi urăşte atunci când frustrează, interzic sau impun. Iubirea şi ura, deşi diferenţiate secvenţial, se adresează aceleaşi persoane ceea ce prinde copilul la mijlocul unor trăiri contradictorii.

v Sentimentele de neputinţă. Cu cât regulile impuse de adulţi sunt mai clar explicate prin consecinţe şi consecvent aplicate, cu atât copilul se va supune mai uşor lor.

v Ambivalenţa faţă de părintele de sex opus (perioada Oedipiană). Agresivitatea copilului în perioada oedipiană este greu de înţeles şi de suportat, dar ea are un rol important în dezvoltarea copilului.

v Atragerea atenţiei. Un copil care vede că fratele mai mic acaparează, prin nevoile sale, aproape toată atenţia mamei, va face şi el ce poate pentru a atrage atenţia (va sparge o farfurie, va ţipa cât îl ţin puterile, îl va agresa pe cel mic…).

v Nevoia descărcării tensiunilor şi frustrărilor pe care le suportă pasiv, pentru ca mai apoi să se descarce. O palmă primită de la bunica, va fi o urmată de o palmă dată unui coleg, transformându-se din victimă în agresor.

v Nevoia unui model de autogestiune. Copilul furios este copleşit, speriat şi nu ştie cum să reacţioneze. El se orientează în mod natural către părinţi pentru a-i întreba cum reacţionează ei atunci când sunt furioşi. Dacă părintele va reacţiona şi el la rândul lui furios, copilul va fi nedumerit şi-l va provoca din nou. Indiferent de forma de manifestare a agresivităţii trebuie să reţinem că un copil nu are forţa de a ieşi din acest cerc. Părintele este cel care trebuie să spună STOP, el este este cel care poate cugeta pentru a schimba ceva. Începând cu propriul comportament.

v Spaima. Dacă un copil nu se simte în siguranţă, dacă se simte ameninţat, dacă nu simte sprijinul părinţilor, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.

v Răspunsul la aşteptarea agresivă. Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat de părinte sau pentru că părintele are nevoie să fie aşa. De pildă, un părinte care are nevoie să se simtă eminamente bun, fără pată şi greşeală, este de fapt un adult ce îl provoacă pe celălalt să-şi asume partea de ”rău” , de nefuncţionalitate din relaţie. Relaţia părinte - copil, ca orice relaţie umană, are şi aspecte negative. Dacă acestea rămân neasumate de părinte, se înţelege că i se impun copilului spre preluare. Părintele îi mai poate impune copilului comportamentul agresiv, atunci când este excesiv de intruziv.

v Proiectarea. Dacă jocul copilului deranjează prea mult sau prea adesea, atunci cauza se află în intoleranţa adulţilor. Un copil forţat să se joace în şoaptă riscă să devină un copil care nu se mai joacă deloc, un copil interiorizat sau, dimpotrivă, unul hiperactiv.

v Panica de a nu fi înţeles. Copilul se răzbună pe mama pentru că nu-l ia în seamă, pe tată pentru că-i impune să nu fie cuminte, pe bunica pentru că-l alintă din nevoia de a se simţi bună şi utilă.

v Deposedarea. Un copil are drept de proprietate asupra hainelor sale, asupra jucăriilor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Dacă îi cerem prea insistent unui copil să-şi cedeze jucăria, altui copil care o revendică – este de aşteptat ca el să i-o dea…..în cap. copilul are astfel două motive întemeiate pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

Bibliografie:

Speranţa Farca, - ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, Bucureşti, 2010.

Psih. Carmen Vieru

Baia – din teren de luptă în teren de joacă!

Calea către sfinţenie trece prin curăţenie, spune o vorbă. Dar cu siguranţă că nu au fost mulţi copii informaţi despre acest lucru. Unii dintre ei urăsc cu desăvîrşire să facă baie. Alţii sunt reticenţi şi cînd vine vorba să se spele cu apă pe faţă sau pe păr, iar unii dintre ei consideră baia ca pe un moment oportun pentru a-şi testa independenţa. Oricare ar fi situaţia, copii trebuie spălaţi în mod regulat, indiferent care ar fi poziţia lor vis-a vis de baie. În cele ce urmează sunt prezentate câteva trucuri pentru a face această experienţă mai plăcută sau mai acceptabilă pentru copilul dumneavoastră. Puteţi încerca diversele opţiuni, unele vor funcţiona în cazul celui mic, iar altele nu, dar puteţi alege acele acţiuni care i se potrivesc.

Cum pregătin terenul...

• Asiguraţi-vă că apa nu este fierbinte, mai bine este mai rece decât să ardă. Lăsaţi copilul să o testeze înainte de a-l spăla.
• Învăţaţi copilul cum să închidă sau să deschida robinetul (puneţi accentul că poate face asta doar în prezenţa unui adult) şi lăsaţi-l să facă baie aşa cum vrea el. Tuturor le place să deţină controlul.
• Achiziţionaţi o gamă largă de jucării pentru baie, prefelabil împreună cu copilul tău: prosoape şi lavete amuzante, răţuşte din plastic, bărcuţe şi peştişori. Vopselele şi creioanele pentru baie sunt în topul preferinţelor pentru mulţi copii.
• Variaţi ora la care face baie copilul pentru a ieşi puţin din rutină: de exemplu, la ora 10 într-o zi ploioasă de sâmbătă, la ora 14 într-o zi călduroasă de vară. Pentru copil este foarte amuzant să faci ceva în afara programului, mai ales dacă accentuaţi faptul că nu mai sunt copii care fac baie la ora aia.
• Folosiţi cuvântul ”înot” în loc de baie. Umpleţi cada cu apă multă. Dăţi-i copilului nişte ochelari de scanfadru şi aripioare gonflabile. Învăţaţi-l să facă baloane, să dea din mâini şi din picioare şi să facă pluta.
• Rugaţi copilul să vă ajute să îmbăiaţi o păpusă/jucărie. Puneţi-l să pregătească jucăria pentru baie, un prosop şi nişte pijamale cu care să o îmbrace. Cereţi-i să verifice dacă temperatura apei este potrivită şi să-i arate jucăriei că nu trebuie să se teama de apă.
• Baia cu spumă este mai distractivă decât una fără. Este recomndabil să aveţi în baie un tub pentru făcut baloane. Distracţia este garantată!

Trucuri rapide

· ”Vrei să faci baie sau duş?”

· ”Vrei să te speli tu pe corp sau vrei să te spăl eu?”

· ”Vrei să te şterg cu prosopul roşu sau cu cel în formă de buburuză”?

· ”Vrei să faci o baie cu spumă sau cu apă şi atât, că să poţi să înoţi”?

· Totul va fi şi mai amuzant dacă ne folosim de cântecele. De exemplu: "Păianjenul curios/A coborât pe picior în jos/ Să dăm cu apă să clătim/ Şi cu săpun şi apoi să zâmbim/ Paianjenul curios vrea să ne bălăcim." (repetaţi cântecelul şi pentru celelate părţi ale coprului).

Bibliografie:

Borgenicht, D; Grace, J – ”Cum să-ți duci copilul de nas”, Editura House of Guides, Bucureşti, 2009

Psih. Carmen Vieru

Tendinţa de a supraproteja copilul şi riscurile ei

Fie din teama de responsabilitatea mare ce vine odată cu rolul de mamă, fie din vinovăţie pentru timpul scurt petrecut în preajma copilului, fie dintr-o anxietate bazală, unele mame au tendinţa de a proteja în exces copilul. Chiar şi după 2 ani, atunci când cel mic se împiedică şi cade se reped să îl ridice, fac lucruri în locul copilului pe care el ar putea foarte bine să le facă singur la vârsta lui (ex: hrănesc cu linguriţa copilul de 3-4 ani, el fiind capabil să ducă singur tacâmul la gură, răspund pentru el atunci când cineva îl întreabă ceva, se adresează adesea copilului spunând “ai grijă”, ca şi cum la tot pasul ar fi pericole etc). Cu siguranţă că nicio mămică nu este de condamnat pentru aceste comportamente, până la urmă ele survin din dragostea foarte mare pe care o poartă copilului şi din dorinţa ca lui să îi fie bine. Însă este bine să fim conştienţi de riscurile pe care o asemenea atitudine faţă de copil le implică, deoarece în felul acesta putem deveni mai atenţi la propriul comportament şi ne putem manifesta dragostea faţă de copil şi altfel, oferindu-i autonomia de care are nevoie, în funcţie de stadiul de dezvoltare psiho-socială.

Jerome Kagan (psiholog la Universitatea Harvard) a studiat temperamentul copiilor şi modul în care acesta poate fi influenţat şi potenţat de mediu, fie acesta grădiniţa sau familia. Kagan a descoperit că în cazul copiilor care sunt “din fire” mai fricoşi, care încep să plângă mai des, sunt timizi şi par neîncrezători în ceea ce priveşte propriile capacităţi, fermitatea din partea părinţilor duce la o reducere a fricii. De când se nasc şi mai ales de când încep să meargă misiunea copiilor este de a explora şi de a testa limitele, ei se întâlnesc mereu cu situaţii necunoscute pe care simt nevoia să le investigheze. Uneori este foarte bine ca părintele să pună limite clare spunând pur şi simplu: “Acolo nu e voie!” “Ia mâna!” atunci când, de exemplu, copilul se îndreaptă spre ceva categoric periculos. Copilul se confruntă cu o mică doză de incertitudine, dar înţelege că se află în faţa unei limite venite de la autoritate şi asta îl linişteşte. În schimb dacă mama spune pe un ton rugător: “Mami, te rog să ai grijă, dacă pui mâna s-ar putea să îţi faci rău...”, copilul nu percepe o interdicţie şi va simţi în continuare compulsia de a încerca să atingă respectivul obiect, sau o va face chiar în preajma mamei a cărei reacţie poate fi să îl ia de acolo îngrijorată, să îl pupe şi să îi spună cu dojană că “i-a zis că nu e voie acolo”, mesajul pe care copilul îl primeşte este ambivalent, ceea ce îi sporeşte teama şi neîncrederea, ca şi cum nu ar exista nimic clar pe care să se poată baza. Mulţi copii cu mame supraprotective ajung să considere lumea ca pe un spaţiu nesigur şi periculos, un spaţiu în care ei nu au mijloacele de a se descurca singuri.

Concluzia lui Kagan a fost următoarea: “Se pare că mamele care îşi protejează copiii ce reacţionează prea puternic, ferindu-i de frustrări şi anxietate, în speranţa de a obţine un rezultat pozitiv exacerbează de fapt nesiguranţa copilului şi obţin efectul contrar.” În acest sens, în practica făcută în facultate la un spital din Bucureşti, vorbeam cu psihologul din spital despre cele mai bizare motive întâlnite în experienţa sa pentru care un copil sau adolescent a vrut să se sinucidă. Psihologul mi-a răspuns că un tânăr a avut o tentativă de suicid din cauză că părinţii nu i-au cumpărat un apartament chiar în centrul oraşului, iar o altă fată a ajuns la spital cu supradoză de medicamente din cauză că o colegă îi folosise rujul la şcoală. Suicidul este o soluţie extremă la care puţini apelează, însă aceste cazuri sunt un exemplu pentru ce se poate întâmpla atunci când copiilor li se oferă totul şi nu li se interzice nimic. Dând piept în cadrul vieţii lor din afara familiei cu un refuz, cu o încălcare a propriilor nevoi, sau, chiar şi în familie, neprimid de la părinţi mereu atât de mult pe cât se aşteaptă, ei pot simţi că se află în faţa unei tragedii peste care nu pot trece. Mulţi din aceşti tineri nu dobândesc în copilărie capacitatea de a îşi autoregla emoţiile, de a gestiona singuri tristeţea sau furia simţite în urma unei frustrări.

De asemenea în acest context este de menţionat că în primul an de viaţă, nu există riscul de a răsfăţa copilul. Ana Savin îndeamnă: “Nu vă fie teamă că o să răsfăţaţi copilul - “A răsfăţa un copil” înseamnă a accepta ca acesta să persiste în a păstra un comportament infantil dincolo de momentul în care este apt psihologic să îl abandoneze. DAR – aceasta este o restricţie foarte importantă – conceptul răsfăţării unui copil nu se poate aplica nou născuţilor şi nici copiilor sub doi ani.” Se pare că există o vârstă critică între 10 luni şi un an şi jumătate în care dacă de fiecare dată când plânge şi este neliniştit copilul va fi calmat de mamă, luat în braţe, el va învăţa mai uşor să se calmeze singur ulterior, când va depăşi această vârstă. Este foarte important ca el să fie calmat şi înainte de 10 luni, doar că între 10 şi 18 luni se formează rapud conexiunile pe creierul limbic. Aşadar este foarte săntătos ca cel mic să fie calmat şi luat în braţe până la o anumită vârstă, dar apoi aceste comportamente fireşti ale mamei pot deveni dăunătoare pentru construirea siguranţei de sine a copilului. Este important să fim atenţi la stadiul de dezvoltare în care se află copilul nostru şi să ne adaptăm cerinţelor lui specifice.

Bibliografie:

Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională

Psih. Andreea Matauan

Te iubesc, te urăsc – să le acceptăm sentimentele!

Cu siguranţă orice părinte sau orice persoană care a avut ocazia să petreacă mai mult timp în preajma copiilor a observat că cei mici au tendinţa să fie foarte sinceri în privinţa preferinţelor şi sentimentelor lor. De multe ori ei nu ţin cont de rigori sociale, de regulile de politeţe şi spun direct dacă o persoană sau un lucru le place sau nu le place. Un asemenea exemplu este cel al unui copil care merge pe stradă de mână cu mama lui. Din întâmplare se întâlnesc cu o colegă de serviciu a mamei, cel mic este îndemnat să o salute, dar refuză motivând că nu-i place de tanti pentru că „are nasul prea mare”. Acest mod de a se comporta provoacă ruşinea mamei faţă de persoana care tocmai a fost jignită de copil şi adesea se aşteaptă scuzele de rigoare de la „micul neastâmpătat”, în plus este mustrat în mod public (de faţă cu persoana respectivă) şi mama îşi cere scuze în numele lui. Fără îndoială că o asemenea situaţie nu este dorită de nimeni, însă este important să le dăm copiilor dreptul să aibă propria lor opinie. Un alt asemenea exemplu întâlnit de curând este cel al unui băieţel de 4 ani care la plecarea musafirilor este întrebat de mama lui: „Alexandru, cum spui când pleacă invitaţii?” (mama dorind să arate musafirilor cât de politicos este micuţul). Răspunsul acestuia a venit însă cu o sinceritate neaşteptată: „În sfârşit....!”

Cea mai mare nevoie a celor mici este să li se accepte sentimentele, atât cele plăcute auzului, cât şi cele mai puţin plăcute. De fapt, atributele de plăcut sau neplăcut, frumos sau urât, când vine vorba de sentimente sunt dobândite prin intermediul prejudecăţilor sociale. Un sentiment nu poate fi bun sau rău, ci pur şi simplu este! Un frate mai mare care observă că sora mai mică este luată în braţe în timp ce el trebuie să se chinuie să ţină pasul cu părintele poate spune: „O urăsc pe sora mea!”. Reacţia cea mai frecventă probabil din partea părintelui este aceea de a nega sentimentele copilului: „Nu-i adevărat, nu ai cum să o urăşti, sora ta este foarte drăguţă şi nu ţi-a făcut nimic rău, de fapt îţi iubeşti sora!” În acest caz copilul poate dobândi un comportament fals, se poate preface de faţă cu părinţii că simte pentru sora lui ceea ce şi-ar dori ei, iar când sunt doar ei doi în cameră, el cu sora lui, îşi poate manifesta dispreţul pe care îl simte pentru ea. Ana Savin, autoarea cărţii „Totul se întâmplă înainte de 6 ani”, afirmă: „Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie şi ostilitate, nu va mai rămâne loc pentru dragoste şi afecţiune”.

În regulă, acum că am aflat că negarea sentimentelor nu este cel mai bun răspuns, să vedem care ar fi calea mai potrivită de a face faţă unei asemenea situaţii. În cazul în care copilul vorbeşte despre ura sa, ca în exemplul de mai sus, o reacţie sănătoasă ar fi: “Mihai, înţeleg că acum simţi ură faţă de sora ta, ce te face să simţi asta?”. În acest fel Mihai se va simţi înţeles şi acceptat, se va detensiona, şi va primi chiar prin această înţelegere confirmarea de care avea nevoie, şi anume aceea că mama îl iubeşte şi că este preocupată de el, gelozia faţă de sora lui scăzând.

În final este important de menţionat că deşi nu există în realitate eticheta de bun sau rău când vine vorba de emoţii şi sentimente, manifestările comportamentale pot primi aceste însuşiri. Acceptăm că în momentul de faţă Mihai îşi urăşte sora, dar este inacceptabil ca el să o lovească. De aceea, comportamentele pot fi amendate, dar numai după ce s-a înţeles şi acceptat sentimentul care stă în spatele lor. Disciplina se face când “rezervorul de iubire” al copilului este plin.

Referinţe bibliografice:

Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani

Ross Campbell – Educaţia prin iubire, Bucureşti, 2001, Editura Curtea Veche

Psih. Andreea Matauan

Eu, unic şi capabil!

Program educaţional de dezvoltare şi valorificare a resurselor cognitive, afective şi sociale ale preşcolarului (4-8 ani)

Misiune

Programul nostru îşi propune să desfăşoare activităţi menite să stimuleze atât cogniţia, cât şi curiozitatea, motivaţia, perseverenţa, capacitatea de organizare şi înţelegere, dechiderea către experienţe noi a viitorului şcolar.

Argument

Când merge la şcoală, copilul se confruntă cu provocarea de a face faţă unui mediu nou, cu cerinţe noi şi cu o altă structură, toate acestea putând genera sentimente de teama şi nesiguranţă. Teama copilului poate fi atât de destabilizatoare încât, pe de o parte îl poate împiedica să-şi valorifice la maximum capacitatea intelectuală, iar pe de altă parte poate fi o barieră în calea achiziţionării noilor cunoştinţe.

Alături de părinţi şi educatori, dorim să preîntâmpinăm nevoile psihologice ale copilului, şi să le oferim preșcolarilor şansa de a a-şi dezvolta competenţele sociale şi emoţionale (încrederea, organizarea, perseverenţa, înţelegerea, rezistenţa emoţională) prin intermediul unor activităţi interactive, care vor reprezenta un suport în formarea mecanismelor gândirii, memoriei, imaginaţiei, şi dobândirii siguranţei şi autonomiei afective.

Structura programului

Modulul 1. Acceptare de sine şi încredere – cunoaşterea de către copil a propriilor calităţi şi dobândirea încrederii de a le exprima; atitudine tolerantă în faţa eşecului şi curajul de a nu renunţa; construirea unei imagini de sine pozitive.

Modulul 2. Emoţii şi motivaţie.- exprimarea liberă, dezinhibată şi spontană a copilului, antrenarea atitudinii de tipul ”Eu, pot! Voi face tot posibilul să reuşesc!”

Modulul 3. Gândire şi atenţie - stimularea mecanismelor cognitive (gândire, limbaj, memorie, imaginaţie, atenţie)

Modulul 4. Relaţii sociale şi atitudine – dezvoltarea potenţialului empatic al copilului, antrenarea conduitelor prosociale şi de socializare.

Beneficiile copilului pe termen lung

• Încredere în sine şi independenţă.
• Gândire de tip ”Eu pot!”.
• Conduite tolerante.
• Disponibilitate spre cooperare.
• Armonizarea propriile nevoi cu cele ale grupului.
• Exprimare emoţională deschisă, spontană şi autentică.
• Capacitate de analiză critică şi rezolvare de probleme.
• Dezvoltarea creativităţii
• Capacitate de concentrare şi perseverenţă.

Tipuri de exerciţii:

• Exerciţii de exprimare emoţională spontană
• Jocuri pentru depăşirea inhibiţiilor şi a blocajelor emoţionale
• Exerciţii de empatie
• Jocuri de rol
• Exerciţii de identificare
• Exerciţii de comparaţie
• Exerciţii de asociere în baza unui criteriu logic
• Tehnici de fantezie
• Tehnici de mişcare şi dans
• Artterapie (desen, pictură, modelaj)
• Exerciţii narative (crearea de poveşti)

Număr de ședințe: 12

Durata şedinţei: 1h şi 30 de min

Frecvenţa şedinţelor: 1 şedinţă/săptămână

Grupa de vârstă: 6-8 ani

Facilitatorii grupului: Carmen Vieru, Andreea Măţăuan

Înscrieri și întrebări: carmen_vieru@yahoo.com, andreeamatauan@yahoo.com

Grupuri psiho-educaţionale pentru copii şi adolescenţi (8-16 ani)

Copiii diferă mult între ei în privinţa intereselor, a limbajului, a temperamentului, a felului de a gândi şi a modului de a se comporta. Reacţiile lor sunt influenţate de mulţi factori, cum ar fi mediul din care provin, grupurile de prieteni, experienţele lor trecute, personalitatea şi, cu precădere, modul în care ei înţeleg lumea şi se raportează la ea. Confruntaţi cu situaţii noi, chiar dacă sunt diferiți, copiii şi adolescenţii au adesea comportamente dezadaptative. Fie sunt inflexibili, impulsivi, sau, dimpotrivă, sunt nesiguri, retraşi şi temători. În acest sens, programul psihoeducaţional îşi propune să ajute copiii şi adolescenţii :


* Să-şi folosească în mod creativ inteligenţa.

* Să aplice în practică ceea ce învaţă.

* Să aibă o bună capacitate de a discerne, de a lua decizii.

* Să îşi exprime şi expună opiniile cu încredere în faţa altora.

* Să colaboreze eficient cu ceilalţi.

* Să-şi cultive spiritul de iniţiativă.

* Să finalizeze activităţile pe care le încep.

* Să îşi organizeze timpul.

* Să îşi accepte propria imagine corporală.

* Să îşi asume spaţiul lor personal în cadrul locuinţei.

* Să gestioneze impulsurile agresive.


Grupurile psiho-educaţionale sunt împărțite pe 5 arii de dezvoltare, după cum urmează:


1. Grup de autocunoaştere şi acceptare de sine. Acest grup are ca scop îmbunătăţirea imaginii de sine, creşterea nivelului de încredere în funcţie de propriile calităţi descoperite, acceptarea imaginii corporale.


2. Grup de dezvoltare a abilităţilor cognitive. În cadrul acestui grup copiii sau adolescenţii vor învăţa să ia decizii, îşi vor dezvolta tehnicile de memorare, va fi stimulată imaginaţia şi rezolvarea de probleme.


3. Grup de dezvoltare emoţională. Acest grup se axează pe stimularea inteligenţei emoţionale. Înţelegerea şi gestionarea propriilor emoţii şi sentimente, învăţarea de modalităţi de a face faţă cu succes emoţiilor din preajma examenelor, dezvoltarea capacităţilor empatice.


4. Grup de dezvoltare a abilităţilor de relaţionare și comunicare. În cadrul acestui tip de grup accentul se va pune pe rolul copilului sau adolescentului în colectiv, pe modalităţi de a coopera cu ceilalţi, pe descoperirea propriilor calităţi şi resurse şi a modului de a le valorifica în cadrul grupului.


5. Grup de management al informațiilor și al învăţării. Acest grup se concentrează în jurul organizării eficiente a timpului, stabilirii priorităţilor, tehnicilor pentru o învăţare de durată, nu doar pe termen scurt, gestionarea emoţiilor negative.



Fiecare dintre cele 5 grupuri este alcătuit din 6 întâlniri, frecvenţa fiind de o întâlnire pe săptămână.


Fiecare şedinţă durează o oră şi jumătate.




Numărul de locuri este limitat, un grup fiind constituit din 6-10 participanți.


Înscrieri și întrebări: carmen_vieru@yahoo.com, andreeamatauan@yahoo.com