miercuri, 27 aprilie 2011

Impactul mediul familial timpuriu în stimularea competenţei copilului între 0-3 ani


Înainte se credea că inteligenţa este stabilită de la naştere, dar acum ştim că o influenţează deopotrivă moştenirea genetică şi experienţa. Cercetările moderne demonstrează că stimularea timpurie a creierului este esenţială în dezvoltarea cognitivă ulterioară.

Majoritatea părinţilor se întreabă ce anume ar trebui să facă pentru a stimula dezvoltarea cognitivă a nou născutului. Vom încerca să vă oferim câteva repere pe care le puteţi lua în considerare atunci când vine vorba de stimularea competenţei copilului mic.

Constatările făcute cu ajutorul scalelor HOME (Home Observation for Measurement of the Environment- Observarea la Domiciliu pentru Evaluarea Mediului) şi pe baza studiilor neurologice şi a altor cercetări sugerează următoarele îndrumări pentru stimularea dezvoltării cognitive a sugarilor şi a copiilor de vârsta învăţării mersului:

· În primele luni, oferiţi stimulare senzorială, dar evitaţi suprastimularea şi zgomotele perturbatoare.

· Pe măsură ce sugarul creşte, creaţi un mediu care stimulează învăţarea – un mediu ce include cărţi, obiecte interesante (care nu trebuie să fie jucării scumpe) jucării care încurajează dezvoltarea conceptelor şi implicarea părinţilor în joaca copilului şi un loc de joacă.

· Reacţionaţi la semnalele sugarului. Acest lucru îi creează un sentiment de încredere că lumea e un loc prietenos şi-i dă copilului sentimental controlului asupra vieţii sale.

· Daţi-i sugarului puterea de a produce schimbări, cu ajutorul jucăriilor care pot fi scuturate, modelate sau mutate. Ajutaţi copilul să descopere că apăsarea pe clanţă deschide uşa, apăsarea pe comutator aprinde lumina, iar răsucirea unui robinet oferă apă pentru baie.

· Daţi-i sugarului posibilitatea de a explora. Nu-l ţineţi cu regularitate ziua în spaţiul limitat al pătuţului, al premergătorului sau al unei camera mici şi doar pe perioade scurte de timp în ţarcul de joacă. Luaţi măsurile de siguranţă şi lăsaţi-l să circule liber!

· Vorbiţi cu sugarul. Nu va învăţa ascultând radioul sau televizorul; are nevoie de interacţiunea cu adulţii. Încercaţi să îi vorbiţi cât mai clar, ca şi cum aţi vorbi cu un adult.

· Când vorbiţi cu sugarul sau vă jucaţi cu el, ocupaţi-vă de ceea ce-l interesează în acel moment în loc să încercaţi să-i îndreptaţi atenţia spre altceva.

· Oferiţi-i prilejul de a învăţa abilităţi de bază, cum ar fi etichetarea, compararea şi sortarea obiectelor (după mărime şi culoare), înşirarea obiectelor şi consecinţele acţiunilor.

· Apaludaţi noile abilităţi şi ajutaţi-l pe sugar să le exerseze şi să le extindă. Rămâneţi mereu în preajma lui, dar fără a-l sufoca.

· Citiţi-i copilului într-o atmosferă caldă, afectuoasă, de la o vârstă fragedă. Cititul cu voce tare şi discutarea poveştilor dezvoltă aptitudinile anterioare învăţării citirii şi scrierii.

· Folosiţi cu zgârcenie pedepsele. Nu pedepsiţi şi nu ridiculizaţi rezultatele explorării fireşti bazate pe încredere şi eroare.


Bibliografie

D.E. Papalia, S.W. Olds, R.D. Feldman – ”Dezvoltarea umană”, Editura TREI, 2010


Psih. Carmen Vieru

miercuri, 20 aprilie 2011

Ce se află în spatele furiei şi agresivităţii copilului


Analizând din punct de vedere psihologic agresivitatea şi furia copilului, vom realiza că scopul acestor tipuri de manifestări este exprimarea de sine sau obţinerea unui beneficiu. Astfel, în faţa agresivităţii proprii sau a altora, copilul are nevoie de înţelegere, de pavăză şi îndrumare . Are nevoie ca noi, părinţii, să-i oferim o alternativă comportamentală acceptabilă social, ci nu reproşuri şi pedepse.

Trebuie să ţinem cont de faptul că nu toate comportamentele, care implică distrugere, murdărire, lovire sunt forme de agresivitate. Copilul mic explorând lumea poate fi neîndemânatic, neatent, îşi poate exprima tumultuos iubirea sau poate fi ambivalent. Prin urmare, deşi gestul său are în sine o motivaţie pozitivă (curiozitate, interes, implicare), rezultatul acţiunilor sale produce frustrare adultului: ceasul primit moştenire este desfăcut în bucăţele, pereţii sunt pictaţi cu mare ”artă”, rochia favorită a mamei este sacrificată pentru garderoba păpuşii….

Un copil mic, descoperind lumea, este fascinat de rezultatul acţiunilor sale, de schimbările pe care le produce. El nu poate înţelege că provoacă o durere, deoarece nu o înţelege. Pentru el ceasul de perete este ceva fascinant, ceva magic ce ascunde cu încăpăţânare tainele fizicii. O faţă furioasă este un spectacol, trăsăturile se schimbă, ochii devin agresivi şi răi, culoarea feţei trece prin mai mule registre de la paloare la îmbujorare şi invers. Părintele ce supravieţuieşte fără a deveni nepăsător sau răzbunător în faţa agresivităţii copilului său îi oferă o bună conţinere afectivă. Copilul se simte în siguranţă, iar starea de tensiune se diminuează. Dacă limitarea este prea brutală, iar manifestarea agresivităţii copilului nu este permisă nicicum, atunci ea este întoarsă către sine ca autoagresivitate (dureri de cap, răceli…). Reacţia adultului la agresivitatea copilului este şi un model de gestionare, model ce va fi preluat şi interiorizat de către copil. Astfel, copilul furios, înspăimântat, rănit, îşi poate proiecta aceste afecte asupra părintelui, găsind o modalitate de a-l face să le simtă pe propria-i piele. Adultul, dacă nu se apără prin nepăsare, se va simţi el însuşi furios, speriat sau rănit. Reacţia sa este un exemplu, un model pentru copil.

Părinţii au tendinţa de a dramatiza în legătură cu manifestările de agresivitatea ale copilului, fapt ce duce la accentuarea acestora. Aşa se face că agresivitatea copilului în raport cu adulţii ajunge să fie mult mai puternică şi mai violentă decât cea din relaţiile cu copii. Manifestările de agresivitate dintre copii sunt un mod de a relaţiona. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt niciodată prea puternice dacă nu intervin adulţii cu spaima lor şi tentaţia reprimării.

Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi, o vor folosi ca formă de atac şi de apărare, ca formă de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a relaţiilor. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată ( în competiţie, utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).

Cauze ale agresivităţii

v Ambivalenţa afectivă. Copilul îşi iubeşte părinţii ca repere deja interiorizate, căci are nevoie de ei, dar îi şi urăşte atunci când frustrează, interzic sau impun. Iubirea şi ura, deşi diferenţiate secvenţial, se adresează aceleaşi persoane ceea ce prinde copilul la mijlocul unor trăiri contradictorii.

v Sentimentele de neputinţă. Cu cât regulile impuse de adulţi sunt mai clar explicate prin consecinţe şi consecvent aplicate, cu atât copilul se va supune mai uşor lor.

v Ambivalenţa faţă de părintele de sex opus (perioada Oedipiană). Agresivitatea copilului în perioada oedipiană este greu de înţeles şi de suportat, dar ea are un rol important în dezvoltarea copilului.

v Atragerea atenţiei. Un copil care vede că fratele mai mic acaparează, prin nevoile sale, aproape toată atenţia mamei, va face şi el ce poate pentru a atrage atenţia (va sparge o farfurie, va ţipa cât îl ţin puterile, îl va agresa pe cel mic…).

v Nevoia descărcării tensiunilor şi frustrărilor pe care le suportă pasiv, pentru ca mai apoi să se descarce. O palmă primită de la bunica, va fi o urmată de o palmă dată unui coleg, transformându-se din victimă în agresor.

v Nevoia unui model de autogestiune. Copilul furios este copleşit, speriat şi nu ştie cum să reacţioneze. El se orientează în mod natural către părinţi pentru a-i întreba cum reacţionează ei atunci când sunt furioşi. Dacă părintele va reacţiona şi el la rândul lui furios, copilul va fi nedumerit şi-l va provoca din nou. Indiferent de forma de manifestare a agresivităţii trebuie să reţinem că un copil nu are forţa de a ieşi din acest cerc. Părintele este cel care trebuie să spună STOP, el este este cel care poate cugeta pentru a schimba ceva. Începând cu propriul comportament.

v Spaima. Dacă un copil nu se simte în siguranţă, dacă se simte ameninţat, dacă nu simte sprijinul părinţilor, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.

v Răspunsul la aşteptarea agresivă. Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat de părinte sau pentru că părintele are nevoie să fie aşa. De pildă, un părinte care are nevoie să se simtă eminamente bun, fără pată şi greşeală, este de fapt un adult ce îl provoacă pe celălalt să-şi asume partea de ”rău” , de nefuncţionalitate din relaţie. Relaţia părinte - copil, ca orice relaţie umană, are şi aspecte negative. Dacă acestea rămân neasumate de părinte, se înţelege că i se impun copilului spre preluare. Părintele îi mai poate impune copilului comportamentul agresiv, atunci când este excesiv de intruziv.

v Proiectarea. Dacă jocul copilului deranjează prea mult sau prea adesea, atunci cauza se află în intoleranţa adulţilor. Un copil forţat să se joace în şoaptă riscă să devină un copil care nu se mai joacă deloc, un copil interiorizat sau, dimpotrivă, unul hiperactiv.

v Panica de a nu fi înţeles. Copilul se răzbună pe mama pentru că nu-l ia în seamă, pe tată pentru că-i impune să nu fie cuminte, pe bunica pentru că-l alintă din nevoia de a se simţi bună şi utilă.

v Deposedarea. Un copil are drept de proprietate asupra hainelor sale, asupra jucăriilor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Dacă îi cerem prea insistent unui copil să-şi cedeze jucăria, altui copil care o revendică – este de aşteptat ca el să i-o dea…..în cap. copilul are astfel două motive întemeiate pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

Bibliografie:

Speranţa Farca, - ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, Bucureşti, 2010.


Psih. Carmen Vieru

luni, 11 aprilie 2011

Baia – din teren de luptă în teren de joacă!




Calea către sfinţenie trece prin curăţenie, spune o vorbă. Dar cu siguranţă că nu au fost mulţi copii informaţi despre acest lucru. Unii dintre ei urăsc cu desăvîrşire să facă baie. Alţii sunt reticenţi şi cînd vine vorba să se spele cu apă pe faţă sau pe păr, iar unii dintre ei consideră baia ca pe un moment oportun pentru a-şi testa independenţa. Oricare ar fi situaţia, copii trebuie spălaţi în mod regulat, indiferent care ar fi poziţia lor vis-a vis de baie. În cele ce urmează sunt prezentate câteva trucuri pentru a face această experienţă mai plăcută sau mai acceptabilă pentru copilul dumneavoastră. Puteţi încerca diversele opţiuni, unele vor funcţiona în cazul celui mic, iar altele nu, dar puteţi alege acele acţiuni care i se potrivesc.

Cum pregătin terenul...

  • Asiguraţi-vă că apa nu este fierbinte, mai bine este mai rece decât să ardă. Lăsaţi copilul să o testeze înainte de a-l spăla.
  • Învăţaţi copilul cum să închidă sau să deschida robinetul (puneţi accentul că poate face asta doar în prezenţa unui adult) şi lăsaţi-l să facă baie aşa cum vrea el. Tuturor le place să deţină controlul.
  • Achiziţionaţi o gamă largă de jucării pentru baie, prefelabil împreună cu copilul tău: prosoape şi lavete amuzante, răţuşte din plastic, bărcuţe şi peştişori. Vopselele şi creioanele pentru baie sunt în topul preferinţelor pentru mulţi copii.
  • Variaţi ora la care face baie copilul pentru a ieşi puţin din rutină: de exemplu, la ora 10 într-o zi ploioasă de sâmbătă, la ora 14 într-o zi călduroasă de vară. Pentru copil este foarte amuzant să faci ceva în afara programului, mai ales dacă accentuaţi faptul că nu mai sunt copii care fac baie la ora aia.
  • Folosiţi cuvântul ”înot” în loc de baie. Umpleţi cada cu apă multă. Dăţi-i copilului nişte ochelari de scanfadru şi aripioare gonflabile. Învăţaţi-l să facă baloane, să dea din mâini şi din picioare şi să facă pluta.
  • Rugaţi copilul să vă ajute să îmbăiaţi o păpusă/jucărie. Puneţi-l să pregătească jucăria pentru baie, un prosop şi nişte pijamale cu care să o îmbrace. Cereţi-i să verifice dacă temperatura apei este potrivită şi să-i arate jucăriei că nu trebuie să se teama de apă.
  • Baia cu spumă este mai distractivă decât una fără. Este recomndabil să aveţi în baie un tub pentru făcut baloane. Distracţia este garantată!

Trucuri rapide

· ”Vrei să faci baie sau duş?”

· ”Vrei să te speli tu pe corp sau vrei să te spăl eu?”

· ”Vrei să te şterg cu prosopul roşu sau cu cel în formă de buburuză”?

· ”Vrei să faci o baie cu spumă sau cu apă şi atât, că să poţi să înoţi”?

· Totul va fi şi mai amuzant dacă ne folosim de cântecele. De exemplu: "Păianjenul curios/A coborât pe picior în jos/ Să dăm cu apă să clătim/ Şi cu săpun şi apoi să zâmbim/ Paianjenul curios vrea să ne bălăcim." (repetaţi cântecelul şi pentru celelate părţi ale coprului).



Bibliografie:

Borgenicht, D; Grace, J – ”Cum să-ți duci copilul de nas”, Editura House of Guides, Bucureşti, 2009


Psih. Carmen Vieru

joi, 7 aprilie 2011

Tendinţa de a supraproteja copilul şi riscurile ei



Fie din teama de responsabilitatea mare ce vine odată cu rolul de mamă, fie din vinovăţie pentru timpul scurt petrecut în preajma copilului, fie dintr-o anxietate bazală, unele mame au tendinţa de a proteja în exces copilul. Chiar şi după 2 ani, atunci când cel mic se împiedică şi cade se reped să îl ridice, fac lucruri în locul copilului pe care el ar putea foarte bine să le facă singur la vârsta lui (ex: hrănesc cu linguriţa copilul de 3-4 ani, el fiind capabil să ducă singur tacâmul la gură, răspund pentru el atunci când cineva îl întreabă ceva, se adresează adesea copilului spunând “ai grijă”, ca şi cum la tot pasul ar fi pericole etc). Cu siguranţă că nicio mămică nu este de condamnat pentru aceste comportamente, până la urmă ele survin din dragostea foarte mare pe care o poartă copilului şi din dorinţa ca lui să îi fie bine. Însă este bine să fim conştienţi de riscurile pe care o asemenea atitudine faţă de copil le implică, deoarece în felul acesta putem deveni mai atenţi la propriul comportament şi ne putem manifesta dragostea faţă de copil şi altfel, oferindu-i autonomia de care are nevoie, în funcţie de stadiul de dezvoltare psiho-socială.

Jerome Kagan (psiholog la Universitatea Harvard) a studiat temperamentul copiilor şi modul în care acesta poate fi influenţat şi potenţat de mediu, fie acesta grădiniţa sau familia. Kagan a descoperit că în cazul copiilor care sunt “din fire” mai fricoşi, care încep să plângă mai des, sunt timizi şi par neîncrezători în ceea ce priveşte propriile capacităţi, fermitatea din partea părinţilor duce la o reducere a fricii. De când se nasc şi mai ales de când încep să meargă misiunea copiilor este de a explora şi de a testa limitele, ei se întâlnesc mereu cu situaţii necunoscute pe care simt nevoia să le investigheze. Uneori este foarte bine ca părintele să pună limite clare spunând pur şi simplu: “Acolo nu e voie!” “Ia mâna!” atunci când, de exemplu, copilul se îndreaptă spre ceva categoric periculos. Copilul se confruntă cu o mică doză de incertitudine, dar înţelege că se află în faţa unei limite venite de la autoritate şi asta îl linişteşte. În schimb dacă mama spune pe un ton rugător: “Mami, te rog să ai grijă, dacă pui mâna s-ar putea să îţi faci rău...”, copilul nu percepe o interdicţie şi va simţi în continuare compulsia de a încerca să atingă respectivul obiect, sau o va face chiar în preajma mamei a cărei reacţie poate fi să îl ia de acolo îngrijorată, să îl pupe şi să îi spună cu dojană că “i-a zis că nu e voie acolo”, mesajul pe care copilul îl primeşte este ambivalent, ceea ce îi sporeşte teama şi neîncrederea, ca şi cum nu ar exista nimic clar pe care să se poată baza. Mulţi copii cu mame supraprotective ajung să considere lumea ca pe un spaţiu nesigur şi periculos, un spaţiu în care ei nu au mijloacele de a se descurca singuri.

Concluzia lui Kagan a fost următoarea: “Se pare că mamele care îşi protejează copiii ce reacţionează prea puternic, ferindu-i de frustrări şi anxietate, în speranţa de a obţine un rezultat pozitiv exacerbează de fapt nesiguranţa copilului şi obţin efectul contrar.” În acest sens, în practica făcută în facultate la un spital din Bucureşti, vorbeam cu psihologul din spital despre cele mai bizare motive întâlnite în experienţa sa pentru care un copil sau adolescent a vrut să se sinucidă. Psihologul mi-a răspuns că un tânăr a avut o tentativă de suicid din cauză că părinţii nu i-au cumpărat un apartament chiar în centrul oraşului, iar o altă fată a ajuns la spital cu supradoză de medicamente din cauză că o colegă îi folosise rujul la şcoală. Suicidul este o soluţie extremă la care puţini apelează, însă aceste cazuri sunt un exemplu pentru ce se poate întâmpla atunci când copiilor li se oferă totul şi nu li se interzice nimic. Dând piept în cadrul vieţii lor din afara familiei cu un refuz, cu o încălcare a propriilor nevoi, sau, chiar şi în familie, neprimid de la părinţi mereu atât de mult pe cât se aşteaptă, ei pot simţi că se află în faţa unei tragedii peste care nu pot trece. Mulţi din aceşti tineri nu dobândesc în copilărie capacitatea de a îşi autoregla emoţiile, de a gestiona singuri tristeţea sau furia simţite în urma unei frustrări.

De asemenea în acest context este de menţionat că în primul an de viaţă, nu există riscul de a răsfăţa copilul. Ana Savin îndeamnă: “Nu vă fie teamă că o să răsfăţaţi copilul - “A răsfăţa un copil” înseamnă a accepta ca acesta să persiste în a păstra un comportament infantil dincolo de momentul în care este apt psihologic să îl abandoneze. DAR – aceasta este o restricţie foarte importantă – conceptul răsfăţării unui copil nu se poate aplica nou născuţilor şi nici copiilor sub doi ani.” Se pare că există o vârstă critică între 10 luni şi un an şi jumătate în care dacă de fiecare dată când plânge şi este neliniştit copilul va fi calmat de mamă, luat în braţe, el va învăţa mai uşor să se calmeze singur ulterior, când va depăşi această vârstă. Este foarte important ca el să fie calmat şi înainte de 10 luni, doar că între 10 şi 18 luni se formează rapud conexiunile pe creierul limbic. Aşadar este foarte săntătos ca cel mic să fie calmat şi luat în braţe până la o anumită vârstă, dar apoi aceste comportamente fireşti ale mamei pot deveni dăunătoare pentru construirea siguranţei de sine a copilului. Este important să fim atenţi la stadiul de dezvoltare în care se află copilul nostru şi să ne adaptăm cerinţelor lui specifice.

Bibliografie:

Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională


Psih. Andreea Matauan