Programul Părinte acum

Misiune

Ne propunem să oferim părinţilor ocazia de a-şi explora nevoile, sentimentele şi gândurile şi de a pune în practică informaţiile utile pe care le vor afla, astfel încât relaţia cu copilul să evolueze în mod sănătos, bazându-se pe iubire şi pe o stare de echilibru.

Argument

Studiile din domeniul psihologiei au demonstrat importanţa primilor 7 ani de viaţă în formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor. Cursul nostru se adresează părinţilor cu copii ce au vârste cuprinse între 3-7 ani, având în vedere că în această perioadă părintele este cel mai important reper în formarea deprinderilor morale, a stimei de sine, a respectului faţă de sine şi de ceilalţi. Părintele este oglinda prin care copilul ajunge să afle cine este, imagine pe care o va purta cu sine pe parcursul adolescenţei sale, a vieţii sale de adult şi de viitor părinte.

Structura cursului

Cursul este împărţit în 4 module, fiecare dintre acestea reprezentând o treaptă în dobândirea abilităţilor de a fi un părinte stăpân pe sine, un părinte care ştie să îndrume, cu iubire şi pricepere, paşii copilului înspre a deveni o persoană completă, care ştie cine este şi are iniţiativă bazată - în mod realist- pe propriile competenţe.

”Cine sunt eu ca părinte” – Modulul se axează pe:

· Nevoile părinţilor şi ce aşteptări au de la copilul lor

· Modalităţi de control a furiei

· Abilităţi de comunicare asertivă

· Cultivarea unei atitudini iubitoare şi corecte faţă de copil

”Cum îi dezvolt inteligenţa emoţională” – Modulul se axează pe:

· Specificul psihologic al stadiilor de dezvoltare

· Principiile educaţiei bazate pe inteligenţă emoţională

· Formarea şi îmbunătăţirea competenţelor emoţionale

· Formarea şi îmbunătăţirea competenţelor sociale

”Cum menţin controlul în educaţia lui” – Modulul se axează pe:

· Rolul limitelor şi al regulilor în educaţie

· Atragerea cooperării copilului

· Identificarea soluţiilor de rezolvare a conflictelor

· Educarea fără atribuirea de etichete (”eşti cuminte/ eşti neastâmpărat”, ”eşti bun/eşti rău”, etc.)

”Cum îl învăţ că e valoros şi unic” – Modulul se axează pe:

· Laude descriptive

· Cultivarea iniţiativei

· Încurajarea abilităţilor de a lua decizii

· Jocul – premisă a dezvoltării

Programul nostru oferă o abordare nouă, întâlnirile fiind captivante, interactive şi pornind întotdeauna de la realitatea şi situaţiile concrete cu care se confruntă fiecare părinte.

Fiecare modul cuprinde 4 şedinţe, o şedinţă având durata de 3 ore.

Frecvenţa: 1 şedinţă pe săptămână

Facilitatorii grupului: Carmen Vieru, Andreea Măţăuan

Înscrierile se fac până la data de 1 martie 2011

Înscrieri şi întrebări:

andreeamatauan@yahoo.com, carmen_vieru@yahoo.com

Legatura dintre eroarea fundamentală de atribuire şi tendinţa spre a eticheta

Un copil poate fi foarte agitat şi neastâmpărat în anumite momente, iar în alte momente poate fi calm şi liniştit, aşadar el poate avea atât comportamente care să ducă la etichetarea lui drept un „copil rău”, cât şi comportamente care să-l plaseze în dreptul etichetei „copil bun”. Majoritatea copiilor se încadrează în această descriere, ei au comportamente diverse în funcţie de nevoile lor şi de modul în care aceste nevoi sunt satisfăcute, totuşi ei tind să primească doar una dintre aceste etichete. Unii părinţi vor spune că au un copil rău, ignorând comportamentele dezirabile, iar alţii vor spune că au un copil bun, ignorând comportamentele de agitaţie. Iată aşadar că a eticheta atunci când vine vorba de persoane înseamnă în mod fundamental a ignora o parte a personalităţii. De aceea nu există etichete pozitive, orice etichetă neagă o parte a fiinţei copilului, determinând în cele din urmă ca el să se simtă vinovat pentru acea parte care nu „e trecută” pe „etichetă”.

Una din explicaţiile venite din domeniul psihologiei sociale pentru nevoia oamenilor de a eticheta este: Eroarea Fundmentală de Atribuire. Aceasta se referă la tendinţa oamenilor de a explica manifestările comportamentale ale altora mai degrabă prin factori stabili, interiori, ce ţin de personalitate, decât prin factori exteriori, ce ţin de context. Un exemplu în acest sens este situaţia în care un copil ia o notă mică la şcoală. Unii părinţi vor reacţiona certându-l şi spunându-i că este incompetent sau leneş, iar când copilul va încerca să explice că se simţea rău în ziua respectivă sau că învăţătoarea/profesoara a fost nedreaptă părintele va riposta nervos că nu face altceva decât să îşi găsească scuze şi că în felul acesta nu va reuşi nimic niciodată. Dacă această situaţie se va repeta copilul va ajunge să se conformeze etichetei care i-a fost pusă şi va continua să ia note mici, nu va mai încerca să reuşească pentru că persoanele care îl iubesc cel mai mult, părinţii săi, i-au transmis acest mesaj: „Eşti copilul nostru, eşti leneş, acesta eşti tu!”.

Ceea ce este interesant în privinţa mecanismului erorii fundamentale de atribuire este că el se aplică doar în explicarea comportamentului celorlalţi. Când vine vorba de propriul comportament suntem mult mai dispuşi să luăm în considerare rolul contextului. Astfel, atunci când acelaşi părinte care a reacţionat cu intransigenţă la insuccesul copilului va fi chemat în biroul şefului şi i se va atrage atenţia cu privire la faptul că întârzie, sau că nu îşi face treaba suficient de bine, părintele va veni acasă nervos şi va spune cum el munceşte din greu şi că şeful este nedrept, sau favorizează alte persoane, sau ignoră toată munca pe care el a făcut-o până atunci în folosul firmei. Această discrepanţă de atribuire a cauzei între propriul nostru comportament şi comportamentul celorlalţi se numeşte eroarea părtinitoare actor-observator.

Toată lumea are şi părţi bune şi părţi rele, şi părţi frumoase şi părţi urâte, este important pentru copil să conştientizeze acest lucru, nici el, nici părinţii săi nu sunt perfecţi, sunt mult mai mult decât atât, sunt nişte persoane complete, întregi. Iată de ce laudele descriptive despre care am vorbit şi în alte articole sunt atât de importante, ele îi oferă copilului feedback legat de comportamentul său din momentul respectiv şi nu un feedback legat de persoana lui ca întreg (aşa cum fac etichetele), astfel el este liber să aleagă cine va deveni folosindu-se de pilonii sănătoşi ai laudelor descriptive.

Psih. Andreea Matauan

Programele de dezvoltare personală – un start bun la şcoală

Odată cu intrarea la şcoală, copiii fac ”cunoştinţă” cu binecunoscuta idee, că reuşita în viaţă este condiţionată, în mare măsură, de reuşita şcolară. Şcoala, prin structura sa, influentează puternic personalitatea în formare a copilului. În măsura în care copiii vor îndeplini cu succes sarcinile şcolare, ei îşi vor dezvolta un simţ al împlinirii şi încrederii în sine, în caz contrar – dacă eşuează în mod repetat- îşi dezvoltă sentimente de inadecvare, de neîncredere şi incompetenţă. În acest sens, factorii implicaţi în educaţia timpurie (familia, grădiniţa) încearcă să preîntâmpine nevoile copiilor, care pe parcursul anilor şcolari manifestă din ce în ce mai pregnant probleme legate de performanţa şcolară (motivaţie scăzută, lipsa angajării în rezolvarea sarcinilor,) şi de dificultăţile emoţionale şi sociale (depresie, furie, tulburări de conduită, uneori ajungându-se chiar şi la suicid).

Obiectivele Curriculumului la nivel preşcolar, sunt menite să le asigure preşcolarilor pre-rechizitele necesare însuşirii cititului şi dezvoltării abilităţilor matematice, necesare succesului şcolar. Cu toate că la nivelul Curriculumului elaborat de Ministerul Educaţiei se consideră că, educaţia la vârstă preşcolară trebuie să ţină cont şi de dezvoltarea socio-emoţională, conţinuturile care există în acest sens nu sunt sistematic reunite în programe comprehensive şi nu se bazează pe rezultate ştiinţifice. Astfel, odată cu începerea şcolii, apar - din ce în ce mai des - dificultăţi legate de:

• Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confudante cu probleme de motivaţie),
• Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
• Autodevalorizare/ evaluare globală negativă;
• Inabilitatea în a trăi o stare de bine socială şi emoţională;
• Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
• Exces de teamă şi culpabilitate (atitudinii care le inhibă capacitatea de învăţare)
• Absenţa fricii şi a culpabilităţii, intoleranţă faţă de alte persoane;
• Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
• ”Mici adulţi ” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social.

Toate aceste probleme sunt întâlnite şi la grădiniţă, dar de cele mai multe ori ele sunt minimalizate sau trecute cu vedere. Preşcolarii sunt, fie sancţionaţi, fie recompensaţi prin diverse metode (bulinuţe, fluturaşi..), metode care în timp duc la stimă se sine scăzută şi la apariţia sentimentelor de inadecvare. Primind mereu o ”bulinuţă” copilul va asocia respectul de sine cu a face ceva ”bine”, ci nu va înţelege că oamenii sunt o sumă de puncte tari şi puncte slabe şi, astfel, nu trebuie să facem totul perfect pentru a fi iubiţi şi apreciaţi. Rareori la grădiniţă sunt folosite laudele descriptive, acestea fiind cele care dezvoltă cu adevărat încrederea în sine a copilului (”Ai colorat 4 căţeluşi, mai ai unul de colorat. Bravo!”). Odată cu intrarea în clasa întâi, alături de emoţiile asociate bucuriei de a fi şcolar, copilul trăieşte şi sentimente de nesiguranţă cum ar fi: nesiguranţa legată de realizarea unor lucruri total noi, anxietatea asociată cu performanţa şcolară, anxietatea generată de singurătatea într-un mediu străin. Toate acestea sunt suficiente ca să-l împiedice să fie atent, să înţeleagă şi să memoreze. Având în vedere toate acestea, studiile din domeniul psihologiei dezvoltării copilului, au evidenţiat importanţa programelor de dezvoltare personală şi socială în obţinerea succesului şcolar.

Aceste programe, coordonate şi implementate de către psiholog, vor ajuta preşcolarul să achiziţioneze, prin joc, abilităţile necesare succesului în plan personal şi şcolar, scopul lor fiind acela de a dezvolta cele cinci arii ale inteligenţei emoţionale:

• Încrederea în sine – astfel, viitorului şcolar nu-i va fi frică să facă greşeli sau să încerce ceva nou. Un copil cu încredere în sine va ridica mână pentru a răspunde la o întrebare dificilă, va lucra independent fără să ceară continuu ajutorul Doamnei Învăţătoare, va împărtăşi idei noi cu ceilalţi colegi sau cu învăţătoarea.

• Perseverenţa – copiii vor învăţa să încerce din greu şi să nu renunţe, chiar dacă sarcina şcolară li se va părea prea dificilă, vor reuşi să se concentreze asupra sarcinii fără a fi distraţi de colegi, îşi vor verifica tema pentru a identifica eventualele greşeli.

• Organizarea – micul şcolar va fi capabil să-şi planifice eficient timpul, va învăţa să stabilească scopuri şi să urmărească realizarea acestora. Un copil organizat, dă dovadă de următoarele comportamente: se asigură că a înţeles instrucţiunile înainte de a începe efectuarea temelor, are la îndemână toate cele necesare atunci când începe să-şi rezolve temele, are un program de studiu.

• Înţelegere - comportamentul de înţelegere implică: a oferi ajutor atunci când lucrezi în grup, a nu întrerupe, a aştepta până cineva termină de vorbit, a rezolva conflictele prin discuţii şi nu prin ceartă, respectarea regulilor acasă şi la şcoală.

• Rezistenţa emoţională - dezvoltarea acestei abilităţi va ajuta copilul să nu devină extrem de furios, deprimat sau îngrijorat atunci când se confruntă cu situaţii neplăcute (este tratat nedrept de cineva, ia o notă mică, greşeşte).

Este important ca părinţii să fie partenerii psihologului într-un astfel de program, deoarece, acasă, ei sunt cei care vor valoriza abilităţile dobândite la grădiniţă. Pentru a-i ajuta să-şi dezvolte un sentiment de siguranţă, este important să se instaureze deprinderi stabilie acasă şi la grădiniţă, să fie fixate reguli concrete şi securizante; este bine, de asemenea, să li se permită să-şi asume consecinţele fireşti şi logice ale alegerilor şi gesturilor lor. Astfel, în educaţia timpurie trebuie să accentuăm importanţa dezvoltării şi consolidării în permanenţă a abilităţilor sociale şi emoţionale, astfel încât capacitatea cognitivă a copilului să funcţioneze la cote maxime. Programele de pregătire psihologică a copilului pentru intrarea în clasa întâi le asigură copiilor un sentiment de securitate, pe care vor putea să-şi construiască motivaţia de a învăţa şi de a face faţă cu succes cerinţelor şcolare.

Bibliografie:

Beliveau, Marie Claude – ”Necazurile micului şcolar”, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005

Bernard, Michael E. – ”Program educaţional DA, POŢI!”, Editura RTS, Cluj-Napoca, 2009

www.youcandoiteducation.com

Psih. Carmen Vieru

Cum ajutăm copilul să facă faţă schimbărilor

Viaţa aduce cu sine un şir neîntrerupt de schimbări. Ca adulţi ştim să ne adaptăm la elementele de noutate, chiar dacă uneori o facem cu dificultate. Însă în viaţa unui copil orice schimbare intervenită (o vacanţă la bunici, un weekend la munte, o vizită în cabinetul medical, o operaţie, pierderea unei persoane dragi sau a animalului preferat) poate avea un efect puternic asupra lui, atât în sens pozitiv cât şi negativ. Ar fi indicat, ca părinţii să-i pregătească pe cei mici pentru a face cât mai bine faţă schimbărilor ce urmează să se producă în viaţa lor.

• Dacă ştiţi că va avea loc o schimbare semnificativă, daţi copilului şansa să se pregătească. Oferiţi-i cât mai multe informaţii, astfel, copilul se va adapta cu mai multă uşurinţă noilor condiţii. De exemplu, dacă urmează să-l duceţi la grădiniţă, faceţi toate demersurile necesare pentru a se întâlni cu educatoarele, lăsaţi-l să pună întrebări şi să exploreze spaţiul în care va urma să îşi petreacă dimineaţa. În cele mai multe cazuri, accesul la cunoaştere nu le alimentează copiilor frica, ci le conferă un sentiment de siguranţă.

• Este bine să i se explice copilului ce urmează să se întâmple în termeni realişti. Analizaţi împreună cu copilul implicaţiile oricărei schimbări radicale – atât pozitive, cât şi negative – asupra vieţii sale.

• De multe ori, schimbarea presupune automat şi o pierdere. Lăsaţi copilul să-şi exprime emoţiile şi trăirile în legătură cu schimbarea, nu-i impuneţi limite şi daţi-i tot timpul de care are nevoie. Copilul dumneavoastră învaţă, astfel, că totul în jurul nostru evoluează, se schimbă şi suferă modificări odată cu trecerea timpului. Prin urmare, stă în puterile lui să-şi integreze toate aceste schimbări.

• Clarificaţi ceea ce nu se va schimba şi puneţi în evidenţă aptitudinile, resursele şi calităţile care îl vor ajuta să facă faţă schimbării. ”Ştiu că nu este acelaşi lucru, Andrei, dar te poţi întâlni în week-end şi în vacanţe cu colegii de la fosta grădiniţă/şcoală. ştiu că îţi va fi greu să te acomodezi cu noua şcoală pentru că încă nu cunoşti pe nimeni. Ieri am observat că ai intrat foarte repede în vorbă cu colegii tăi. Nu oricine reuşeşte asta”.

În primii ani de viaţă corpul copiilor se modifică continuu, capacităţile lor se dezvoltă exponenţial, iar activităţile de rutină sunt mereu altele. Ajutaţi-i să se pregătească pentru a face faţă schimbării – indiferent de importanţă - şi fiţi conştient că le poate fi greu. Încurajaţi-i să vorbească despre îngrijorările lor.

Bibliografie:

Briers, Stephen – ”Ghid practic pentru părinţi”, Editura Polirom, Iaşi, 2009.

Psih. Carmen Vieru

Jocul şi desenul ca mijloace de exprimare simbolică

Pentru copil, jocul, desenul, întrebările, visele, gesturile capătă funcţie simbolică, funcţie ce va favoriza asimilarea de către Eu a unor aspecte ale realului (reguli, cerinţe, atitudini, gesturi), care altfel ar fi percepute ca fiind ameninţătoare şi destabilizatoare.

Jocul

Există trei categorii principale de joc: jocul - exerciţiu, considerat a fi forma cea mai primitivă, care nu comportă niciun fel de simbolism, constând în repetarea unor acţiuni doar pentru plăcere; jocul simbolic – despre care vom vorbi, care atinge apogeul în jurul vârstei de 2-3 ani şi 5-6 ani; jocul cu reguli (bile, şotron), a cărui importanţă creşte odată cu dezvoltarea vieţii sociale a copilului.

Freud observa la unul din copiii săi un joc cu o bobină legată de o aţă. Copilul arunca mosorul afară din leagăn şi îl trăgea înapoi de fir. Jocul simboliza plecările şi revenirile mamei. Ea putea pleca, dar, simbolic, copilul ştia că ea va reveni….ca mosorul. Jocul simbolic îi permite copilului să-şi dobândească echilibrul afectiv şi intelectual, deoarece prin simbol copilul va dispune de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său, fără constrângeri şi sancţiuni.

În jocul simbolic, reapar de cele mai multe ori, conflictele afective. Putem fi siguri, de pildă, că dacă la masă s-a produs o scena banală, (copilul nu îşi mănâncă supa, iar părinţii încearcă să-l convingă) care l-a încărcat afectiv pe copil, aceasta va fi pusă în scenă, ceva mai târziu, cu ajutorul păpuşilor, copilul încercând să găsească o soluţie. Astfel, fie copilul va folosi faţă de păpuşa sa o pedagogie mai inteligentă decât cea a părinţilor săi, fie va integra în joc ceea ce amorul său propriu îl împiedică să accepte la masă (să mănânce toată farfuria de supă chiar dacă nu-i place, mai ales că de data asta păpuşa o face..). La fel, cum putem fi siguri că, dacă unui copil îi este teamă de un câine, întâmplarea îşi va găsi continuarea într-un joc simbolic în care câinii îi sunt prieteni sau copii sunt foarte curajoşi şi nu se tem de ei. Prin joc, copilul va încerca să-şi exercite o putere care, cel mai adesea, îi lipseşte în cotidianul familial, la grădiniţă sau la şcoală.

Când se întoarce de la şcoală, o fetiţă de 7 ani, îşi ordonează păpuşile, ursuleţii şi iepuraşii de pluş şi, jucându-se de-a învăţătoarea, le adresează ordine, porunci, pedepse, administrează certuri brutale şi replici exasperate de genul ”îţi mai explic odată!!”. În realitate, învăţătoarea fetiţei este o femeie calmă, blândă, deschisă, pe care fetiţa o iubeşte mult şi nu are nicio problemă la şcoală. Tocmai această relaţie de dependenţă în care se regăseşte orice copil, este aceea pe care o inversează şi caricaturizează. În jocul ei, ea ocupă o poziţie de superioritate, în timp ce la şcoală, prin forţa lucrurilor, se găseşte într-o poziţie inferioară, ea fiind cea care primeşte influenţe, fiindu-i cu atât mai greu să se elibereze de acestea, din moment ce îşi admiră şi îşi iubeşte învăţătoarea. În general, jocul simbolic poate să servească la lichidarea conflictelor, dar şi la compensarea trebuinţelor nesatisfăcute, la răsturnări de roluri (supunere şi autoritate), la eliberarea şi extinderea eului.

Ar fi bine ca părinţii să le ofere copiilor şansa de a îşi elabora şi coordona propriul joc, fără să intervină. Dorind să ne implicăm în jocul copiilor riscăm să intrăm nepoftiţi în spaţiul fragil al copilului, în acel spaţiu în care copilul caută, de fapt, o evadare în propria lui interioritate. Uneori o privire e suficientă, copilul va căuta această privire atunci când va simţi nevoia.

Desenul

Desenul este pentru copil un mod de a se comunica pe sine celor din jur, mai ales atunci când nu şi-a însuşit încă pe deplin limbajul verbal. Copiii desenează din plăcere, din dorinţa de a stăpâni şi de a reprezenta, pentru a lega interiorul de exterior şi nu pentru rezultatul final. Desenul îi permite copilului să transpună în imagini ceea ce nu poate exprima în cuvinte, poate fi o modalitate de gestionare a furiei şi de a da formă unor dorinţe şi nevoi. Prin desen, se descoperă pe sine ca fiind capabil să creeze un ”obiect”, un lucru care devine treptat independent de el. Această descoperire, din ce în ce mai precoce, este esenţială pentru copil. El are puţine ocazii de a crea obiecte. Cel mai adesea, el creează ceva folosindu-se de propriile sale mâini, dar aceste creaţii sunt efemere. Desenul este permanent, poate reveni asupra lui după o vreme sau se poate mândri cu propria lui ”creaţie” în faţa celorlalţi.

Mai târziu. Întâlnim în desen şi o temă, dar această semnificaţie rămâne multă vreme supraadăugată/accesorie: un copil va spune ”Fac o corabie!”, iar după ceva timp strigă bucuros ”Este o vacă!”. Absenţa acestei continuităţi poate fi derutantă pentru adulţi. Însă, nu trebuie să uităm că desenul este un exerciţiu, un joc pentru copil. Semnificaţia vine pe parcurs ce liniile şi formele se aştern pe hârtie, pentru ca în final copilul să descopere că gestul lui are ”sens”. Foarte devreme, copilul îşi poate denumi desenul (”câine”, ”pisică”), în condiţiile în care nu poate desemna încă nicio altă activitate a sa.

Uneori, îşi mototoleşte desenul, îl rupe sau îl mâzgăleşte sălbatic. Din punct de vedere artistic, putem spune că este vorba despre o pierdere. Dar o dată cu aceasta, copilul mai descoperă ceva foarte important pentru eul său aflat în formare: desenul este cu adevărat un obiect manipulabil. Copilul dobândeşte aşadar un ”statut”, poate modifica ceva ce el însuşi a construit.

Luquet identifică patru faze ale desenului:

• „realism fortuit“ faza mazgălelii cu o semnificaţie care se descoperă în cursul desenării.
• „realismul neizbutit“, sau faza de incapacitate sintetică în care elementele sunt juxtapuse în loc să fie coordonate într-un tot: o pălărie apare mult deasupra capului, sau nasturii apar langă corp.
• „realismului intelectual“ fază în care desenul a depăşit dificultăţile iniţiale, dar care oferă în esenţă atributele conceptuale ale modelului fără preocupare pentru perspectiva vizuală. De pildă, o faţă vazută din profil va avea totuşi doi ochi, pentru că modelul are doi ochi, sau călăreţul va avea ambele picioare vizibile ca şi cum calul ar fi transparent. De asemenea, vedem cartofii îngropaţi în pămant pe camp, dacă nu au fost încă recoltaţi, sau în stomacul unui om etc.
• „realism vizual“ (8-9 ani) care prezintă două noutăţi. Pe de o parte, desenul nu conţine decat ceea ce este vizibil dintr-un punct de vedere perspectiv particular: un profil nu mai cuprinde decât ceea ce se vede din profil; părţile ascunse ale obiectelor nu mai apar în dosul ecranelor (nu vom mai vedea astfel decat varful unui copac indărătul casei şi nu tot copacul), şi obiectele de pe planul al II-lea sunt treptat micşorate (scara de proporţie) în raport cu cele de pe primul plan. Pe de altă parte, desenul ţine seama de aşezarea obiectelor după un plan de ansamblu (axele de coordonate) şi de proporţiile lor metrice.

Desenul se situează într-o interacţiune cu mediul ambient, el este simbolul controlului mediului, al comunicării în sens larg. Din toate aceste motive, desenul participă la evoluţia psihologică şi motrice a copilului. El constituie probabil ilustrarea cea mai bogată a acesteia, alcătuită din vise şi culori.

Bibliografie

Piaget, J., Inhelder, - La psihologie de l’enfant, Presses Universitaires de France, Paris, 1968

Salome, J. – Mami, tati, mă auziţi?, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Wallon, Ph., Cambier, A., Engelhart, D. – Psihologia desenului la copil, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Psih. Carmen Vieru