Tendinţa de a supraproteja copilul şi riscurile ei

Fie din teama de responsabilitatea mare ce vine odată cu rolul de mamă, fie din vinovăţie pentru timpul scurt petrecut în preajma copilului, fie dintr-o anxietate bazală, unele mame au tendinţa de a proteja în exces copilul. Chiar şi după 2 ani, atunci când cel mic se împiedică şi cade se reped să îl ridice, fac lucruri în locul copilului pe care el ar putea foarte bine să le facă singur la vârsta lui (ex: hrănesc cu linguriţa copilul de 3-4 ani, el fiind capabil să ducă singur tacâmul la gură, răspund pentru el atunci când cineva îl întreabă ceva, se adresează adesea copilului spunând “ai grijă”, ca şi cum la tot pasul ar fi pericole etc). Cu siguranţă că nicio mămică nu este de condamnat pentru aceste comportamente, până la urmă ele survin din dragostea foarte mare pe care o poartă copilului şi din dorinţa ca lui să îi fie bine. Însă este bine să fim conştienţi de riscurile pe care o asemenea atitudine faţă de copil le implică, deoarece în felul acesta putem deveni mai atenţi la propriul comportament şi ne putem manifesta dragostea faţă de copil şi altfel, oferindu-i autonomia de care are nevoie, în funcţie de stadiul de dezvoltare psiho-socială.

Jerome Kagan (psiholog la Universitatea Harvard) a studiat temperamentul copiilor şi modul în care acesta poate fi influenţat şi potenţat de mediu, fie acesta grădiniţa sau familia. Kagan a descoperit că în cazul copiilor care sunt “din fire” mai fricoşi, care încep să plângă mai des, sunt timizi şi par neîncrezători în ceea ce priveşte propriile capacităţi, fermitatea din partea părinţilor duce la o reducere a fricii. De când se nasc şi mai ales de când încep să meargă misiunea copiilor este de a explora şi de a testa limitele, ei se întâlnesc mereu cu situaţii necunoscute pe care simt nevoia să le investigheze. Uneori este foarte bine ca părintele să pună limite clare spunând pur şi simplu: “Acolo nu e voie!” “Ia mâna!” atunci când, de exemplu, copilul se îndreaptă spre ceva categoric periculos. Copilul se confruntă cu o mică doză de incertitudine, dar înţelege că se află în faţa unei limite venite de la autoritate şi asta îl linişteşte. În schimb dacă mama spune pe un ton rugător: “Mami, te rog să ai grijă, dacă pui mâna s-ar putea să îţi faci rău...”, copilul nu percepe o interdicţie şi va simţi în continuare compulsia de a încerca să atingă respectivul obiect, sau o va face chiar în preajma mamei a cărei reacţie poate fi să îl ia de acolo îngrijorată, să îl pupe şi să îi spună cu dojană că “i-a zis că nu e voie acolo”, mesajul pe care copilul îl primeşte este ambivalent, ceea ce îi sporeşte teama şi neîncrederea, ca şi cum nu ar exista nimic clar pe care să se poată baza. Mulţi copii cu mame supraprotective ajung să considere lumea ca pe un spaţiu nesigur şi periculos, un spaţiu în care ei nu au mijloacele de a se descurca singuri.

Concluzia lui Kagan a fost următoarea: “Se pare că mamele care îşi protejează copiii ce reacţionează prea puternic, ferindu-i de frustrări şi anxietate, în speranţa de a obţine un rezultat pozitiv exacerbează de fapt nesiguranţa copilului şi obţin efectul contrar.” În acest sens, în practica făcută în facultate la un spital din Bucureşti, vorbeam cu psihologul din spital despre cele mai bizare motive întâlnite în experienţa sa pentru care un copil sau adolescent a vrut să se sinucidă. Psihologul mi-a răspuns că un tânăr a avut o tentativă de suicid din cauză că părinţii nu i-au cumpărat un apartament chiar în centrul oraşului, iar o altă fată a ajuns la spital cu supradoză de medicamente din cauză că o colegă îi folosise rujul la şcoală. Suicidul este o soluţie extremă la care puţini apelează, însă aceste cazuri sunt un exemplu pentru ce se poate întâmpla atunci când copiilor li se oferă totul şi nu li se interzice nimic. Dând piept în cadrul vieţii lor din afara familiei cu un refuz, cu o încălcare a propriilor nevoi, sau, chiar şi în familie, neprimid de la părinţi mereu atât de mult pe cât se aşteaptă, ei pot simţi că se află în faţa unei tragedii peste care nu pot trece. Mulţi din aceşti tineri nu dobândesc în copilărie capacitatea de a îşi autoregla emoţiile, de a gestiona singuri tristeţea sau furia simţite în urma unei frustrări.

De asemenea în acest context este de menţionat că în primul an de viaţă, nu există riscul de a răsfăţa copilul. Ana Savin îndeamnă: “Nu vă fie teamă că o să răsfăţaţi copilul - “A răsfăţa un copil” înseamnă a accepta ca acesta să persiste în a păstra un comportament infantil dincolo de momentul în care este apt psihologic să îl abandoneze. DAR – aceasta este o restricţie foarte importantă – conceptul răsfăţării unui copil nu se poate aplica nou născuţilor şi nici copiilor sub doi ani.” Se pare că există o vârstă critică între 10 luni şi un an şi jumătate în care dacă de fiecare dată când plânge şi este neliniştit copilul va fi calmat de mamă, luat în braţe, el va învăţa mai uşor să se calmeze singur ulterior, când va depăşi această vârstă. Este foarte important ca el să fie calmat şi înainte de 10 luni, doar că între 10 şi 18 luni se formează rapud conexiunile pe creierul limbic. Aşadar este foarte săntătos ca cel mic să fie calmat şi luat în braţe până la o anumită vârstă, dar apoi aceste comportamente fireşti ale mamei pot deveni dăunătoare pentru construirea siguranţei de sine a copilului. Este important să fim atenţi la stadiul de dezvoltare în care se află copilul nostru şi să ne adaptăm cerinţelor lui specifice.

Bibliografie:

Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională

Psih. Andreea Matauan

Te iubesc, te urăsc – să le acceptăm sentimentele!

Cu siguranţă orice părinte sau orice persoană care a avut ocazia să petreacă mai mult timp în preajma copiilor a observat că cei mici au tendinţa să fie foarte sinceri în privinţa preferinţelor şi sentimentelor lor. De multe ori ei nu ţin cont de rigori sociale, de regulile de politeţe şi spun direct dacă o persoană sau un lucru le place sau nu le place. Un asemenea exemplu este cel al unui copil care merge pe stradă de mână cu mama lui. Din întâmplare se întâlnesc cu o colegă de serviciu a mamei, cel mic este îndemnat să o salute, dar refuză motivând că nu-i place de tanti pentru că „are nasul prea mare”. Acest mod de a se comporta provoacă ruşinea mamei faţă de persoana care tocmai a fost jignită de copil şi adesea se aşteaptă scuzele de rigoare de la „micul neastâmpătat”, în plus este mustrat în mod public (de faţă cu persoana respectivă) şi mama îşi cere scuze în numele lui. Fără îndoială că o asemenea situaţie nu este dorită de nimeni, însă este important să le dăm copiilor dreptul să aibă propria lor opinie. Un alt asemenea exemplu întâlnit de curând este cel al unui băieţel de 4 ani care la plecarea musafirilor este întrebat de mama lui: „Alexandru, cum spui când pleacă invitaţii?” (mama dorind să arate musafirilor cât de politicos este micuţul). Răspunsul acestuia a venit însă cu o sinceritate neaşteptată: „În sfârşit....!”

Cea mai mare nevoie a celor mici este să li se accepte sentimentele, atât cele plăcute auzului, cât şi cele mai puţin plăcute. De fapt, atributele de plăcut sau neplăcut, frumos sau urât, când vine vorba de sentimente sunt dobândite prin intermediul prejudecăţilor sociale. Un sentiment nu poate fi bun sau rău, ci pur şi simplu este! Un frate mai mare care observă că sora mai mică este luată în braţe în timp ce el trebuie să se chinuie să ţină pasul cu părintele poate spune: „O urăsc pe sora mea!”. Reacţia cea mai frecventă probabil din partea părintelui este aceea de a nega sentimentele copilului: „Nu-i adevărat, nu ai cum să o urăşti, sora ta este foarte drăguţă şi nu ţi-a făcut nimic rău, de fapt îţi iubeşti sora!” În acest caz copilul poate dobândi un comportament fals, se poate preface de faţă cu părinţii că simte pentru sora lui ceea ce şi-ar dori ei, iar când sunt doar ei doi în cameră, el cu sora lui, îşi poate manifesta dispreţul pe care îl simte pentru ea. Ana Savin, autoarea cărţii „Totul se întâmplă înainte de 6 ani”, afirmă: „Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie şi ostilitate, nu va mai rămâne loc pentru dragoste şi afecţiune”.

În regulă, acum că am aflat că negarea sentimentelor nu este cel mai bun răspuns, să vedem care ar fi calea mai potrivită de a face faţă unei asemenea situaţii. În cazul în care copilul vorbeşte despre ura sa, ca în exemplul de mai sus, o reacţie sănătoasă ar fi: “Mihai, înţeleg că acum simţi ură faţă de sora ta, ce te face să simţi asta?”. În acest fel Mihai se va simţi înţeles şi acceptat, se va detensiona, şi va primi chiar prin această înţelegere confirmarea de care avea nevoie, şi anume aceea că mama îl iubeşte şi că este preocupată de el, gelozia faţă de sora lui scăzând.

În final este important de menţionat că deşi nu există în realitate eticheta de bun sau rău când vine vorba de emoţii şi sentimente, manifestările comportamentale pot primi aceste însuşiri. Acceptăm că în momentul de faţă Mihai îşi urăşte sora, dar este inacceptabil ca el să o lovească. De aceea, comportamentele pot fi amendate, dar numai după ce s-a înţeles şi acceptat sentimentul care stă în spatele lor. Disciplina se face când “rezervorul de iubire” al copilului este plin.

Referinţe bibliografice:

Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani

Ross Campbell – Educaţia prin iubire, Bucureşti, 2001, Editura Curtea Veche

Psih. Andreea Matauan

Eu, unic şi capabil!

Program educaţional de dezvoltare şi valorificare a resurselor cognitive, afective şi sociale ale preşcolarului (4-8 ani)

Misiune

Programul nostru îşi propune să desfăşoare activităţi menite să stimuleze atât cogniţia, cât şi curiozitatea, motivaţia, perseverenţa, capacitatea de organizare şi înţelegere, dechiderea către experienţe noi a viitorului şcolar.

Argument

Când merge la şcoală, copilul se confruntă cu provocarea de a face faţă unui mediu nou, cu cerinţe noi şi cu o altă structură, toate acestea putând genera sentimente de teama şi nesiguranţă. Teama copilului poate fi atât de destabilizatoare încât, pe de o parte îl poate împiedica să-şi valorifice la maximum capacitatea intelectuală, iar pe de altă parte poate fi o barieră în calea achiziţionării noilor cunoştinţe.

Alături de părinţi şi educatori, dorim să preîntâmpinăm nevoile psihologice ale copilului, şi să le oferim preșcolarilor şansa de a a-şi dezvolta competenţele sociale şi emoţionale (încrederea, organizarea, perseverenţa, înţelegerea, rezistenţa emoţională) prin intermediul unor activităţi interactive, care vor reprezenta un suport în formarea mecanismelor gândirii, memoriei, imaginaţiei, şi dobândirii siguranţei şi autonomiei afective.

Structura programului

Modulul 1. Acceptare de sine şi încredere – cunoaşterea de către copil a propriilor calităţi şi dobândirea încrederii de a le exprima; atitudine tolerantă în faţa eşecului şi curajul de a nu renunţa; construirea unei imagini de sine pozitive.

Modulul 2. Emoţii şi motivaţie.- exprimarea liberă, dezinhibată şi spontană a copilului, antrenarea atitudinii de tipul ”Eu, pot! Voi face tot posibilul să reuşesc!”

Modulul 3. Gândire şi atenţie - stimularea mecanismelor cognitive (gândire, limbaj, memorie, imaginaţie, atenţie)

Modulul 4. Relaţii sociale şi atitudine – dezvoltarea potenţialului empatic al copilului, antrenarea conduitelor prosociale şi de socializare.

Beneficiile copilului pe termen lung

• Încredere în sine şi independenţă.
• Gândire de tip ”Eu pot!”.
• Conduite tolerante.
• Disponibilitate spre cooperare.
• Armonizarea propriile nevoi cu cele ale grupului.
• Exprimare emoţională deschisă, spontană şi autentică.
• Capacitate de analiză critică şi rezolvare de probleme.
• Dezvoltarea creativităţii
• Capacitate de concentrare şi perseverenţă.

Tipuri de exerciţii:

• Exerciţii de exprimare emoţională spontană
• Jocuri pentru depăşirea inhibiţiilor şi a blocajelor emoţionale
• Exerciţii de empatie
• Jocuri de rol
• Exerciţii de identificare
• Exerciţii de comparaţie
• Exerciţii de asociere în baza unui criteriu logic
• Tehnici de fantezie
• Tehnici de mişcare şi dans
• Artterapie (desen, pictură, modelaj)
• Exerciţii narative (crearea de poveşti)

Număr de ședințe: 12

Durata şedinţei: 1h şi 30 de min

Frecvenţa şedinţelor: 1 şedinţă/săptămână

Grupa de vârstă: 6-8 ani

Facilitatorii grupului: Carmen Vieru, Andreea Măţăuan

Înscrieri și întrebări: carmen_vieru@yahoo.com, andreeamatauan@yahoo.com

Grupuri psiho-educaţionale pentru copii şi adolescenţi (8-16 ani)

Copiii diferă mult între ei în privinţa intereselor, a limbajului, a temperamentului, a felului de a gândi şi a modului de a se comporta. Reacţiile lor sunt influenţate de mulţi factori, cum ar fi mediul din care provin, grupurile de prieteni, experienţele lor trecute, personalitatea şi, cu precădere, modul în care ei înţeleg lumea şi se raportează la ea. Confruntaţi cu situaţii noi, chiar dacă sunt diferiți, copiii şi adolescenţii au adesea comportamente dezadaptative. Fie sunt inflexibili, impulsivi, sau, dimpotrivă, sunt nesiguri, retraşi şi temători. În acest sens, programul psihoeducaţional îşi propune să ajute copiii şi adolescenţii :


* Să-şi folosească în mod creativ inteligenţa.

* Să aplice în practică ceea ce învaţă.

* Să aibă o bună capacitate de a discerne, de a lua decizii.

* Să îşi exprime şi expună opiniile cu încredere în faţa altora.

* Să colaboreze eficient cu ceilalţi.

* Să-şi cultive spiritul de iniţiativă.

* Să finalizeze activităţile pe care le încep.

* Să îşi organizeze timpul.

* Să îşi accepte propria imagine corporală.

* Să îşi asume spaţiul lor personal în cadrul locuinţei.

* Să gestioneze impulsurile agresive.


Grupurile psiho-educaţionale sunt împărțite pe 5 arii de dezvoltare, după cum urmează:


1. Grup de autocunoaştere şi acceptare de sine. Acest grup are ca scop îmbunătăţirea imaginii de sine, creşterea nivelului de încredere în funcţie de propriile calităţi descoperite, acceptarea imaginii corporale.


2. Grup de dezvoltare a abilităţilor cognitive. În cadrul acestui grup copiii sau adolescenţii vor învăţa să ia decizii, îşi vor dezvolta tehnicile de memorare, va fi stimulată imaginaţia şi rezolvarea de probleme.


3. Grup de dezvoltare emoţională. Acest grup se axează pe stimularea inteligenţei emoţionale. Înţelegerea şi gestionarea propriilor emoţii şi sentimente, învăţarea de modalităţi de a face faţă cu succes emoţiilor din preajma examenelor, dezvoltarea capacităţilor empatice.


4. Grup de dezvoltare a abilităţilor de relaţionare și comunicare. În cadrul acestui tip de grup accentul se va pune pe rolul copilului sau adolescentului în colectiv, pe modalităţi de a coopera cu ceilalţi, pe descoperirea propriilor calităţi şi resurse şi a modului de a le valorifica în cadrul grupului.


5. Grup de management al informațiilor și al învăţării. Acest grup se concentrează în jurul organizării eficiente a timpului, stabilirii priorităţilor, tehnicilor pentru o învăţare de durată, nu doar pe termen scurt, gestionarea emoţiilor negative.



Fiecare dintre cele 5 grupuri este alcătuit din 6 întâlniri, frecvenţa fiind de o întâlnire pe săptămână.


Fiecare şedinţă durează o oră şi jumătate.




Numărul de locuri este limitat, un grup fiind constituit din 6-10 participanți.


Înscrieri și întrebări: carmen_vieru@yahoo.com, andreeamatauan@yahoo.com

Seara „Părinte acum”

Ne propunem să fim alături de dumneavoastră, părinţii, prin cursuri interactive despre ce înseamnă a fi părinte. Vă invităm în fiecare miercuri seară la o întâlnire de 2 ore şi jumătate, între orele 18:30-21:00.

Aceste întâlniri desfăşurate săptămânal vor avea diverse tematici, toate legate de rolul de părinte, de dificultăţile şi bucuriile întâmpinate, de comunicarea eficientă cu copilul, de modul în care suntem părinţi fără a neglija celelalte roluri din viaţa noastră (femeie/bărbat, soţie/soţ) etc.

Prima temă pe care o propunem pentru miercuri, 9 Martie 2011, este: „Eu - părintele”. În cadrul acestei teme vom răspunde împreună la următoarele întrebări:

• Cum m-am schimbat de când am devenit părinte?
• Ce fel de părinte sunt? (autoritar, permisiv, ferm)
• Care sunt lucrurile pe care le aştept de la copilul meu?
• Cum fac să îi impun reguli, oferindu-i în acelaşi timp libertate?
• De ce îmi este greu să...?
• Ce am preluat fără să vreau de la propriii mei părinţi?

De la săptămână la săptămână vom stabili, împreună cu părinţii care participă, tematici de interes. Odată ce v-aţi înscris la un grup prezenţa săptămânală nu este obligatorie, fiecare poate veni la întâlnire atunci când se abordează o temă care îl preocupă.

Prima şedinţă, cea de miercuri, 9 Martie 2011 este gratuită.

Locaţia: Sediul Asociaţiei Creativ, Str. Pache Protopopescu Nr. 104, sector 2 Bucuresti

(la 5 minute de statia de Metrou Iancului,vizavi de PRO TV)

Înscrieri şi întrebări:

Carmen Vieru: tel. 0726 779 826, e-mail: carmen_vieru@yahoo.com

Andreea Măţăuan: tel. 0721 923 175, e-mail: andreeamatauan@yahoo.com

Vă aşteptăm cu drag,

Echipa Părinte acum

Micul explorator şi nevoia lui de autonomie

Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de sine pozitive.

1. Permiteţi-le copiilor să aleagă

Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.

În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.

2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor

Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă...”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.

3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor

Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.

4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor

Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.

Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.

Referinţe bibliografice

Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008

Psih. Andreea Matauan

Etapa negativistă – “Declaraţie de Independeţă”

În primul an după naştere copilul este, cumva, un partner pasiv în viaţa dumneavoastră, el fiind un tot cu mama sa. El participă plin de interes şi cu o curiozitate maximă la toate stimulările pe care i le oferiţi, nu protestează în niciun fel, ba chiar este foarte încântat de minunăţiile care i se dezvăluie pas cu pas. În tot acest răstimp copilul dumneavoastră nu pare să fie deloc supărat dacă şurubelniţa plină de mistere este înlocuită cu inofensiva răţuşcă de pluş (pentru copil obiectul nu avea valoare în sine, el putând fi înlocuit în orice moment cu oricare altul), merge la plimbare, la băiţă, la somn atunci când dumnavoastră decideţi, fără să protesteze. Tot în această perioadă, copilul este legat puternic de corpul şi de persoana mamei, astfel încât scopurile lui nu pot fi diferenţiate de ale mamei.

În al doilea an de viaţă copilul dobândeşte independeţă fizică de mama sa, devine din ce în ce mai conştient de corpul său şi înţelege că el este separat de ceilalţi, facânddiferenţa între ”Eul- EU” şi ”Eul - TU”. Copilul pare chiar să se bucure de această nouă descoperire, îl încântă că are un stil şi o personalitate proprie şi că paşii lui sunt în contratimp cu ai părintelui. E şi îndreptăţit să se bucure, deoarece este primul pas în renunţarea la psihologia sa de sugar, care făcea tot ce îi cereau adulţii importanţi din viaţa lui. Astfel, a face pe dos pare a fi esenţa individualităţii şi unicităţii sale ca fiinţă diferită de ceilalţi. Copilul intră acum în aşa numita etapă a negativismului şi tot ce vine din partea părinţilor către el are acum un răspuns, spus cu autoritate şi încredere, şi anume: “NU..NU…NU!”

“Perioada lui NU” apare în jur de 18 luni la copiii precoce, iar la ceilalţi în jur de 21 de luni. Această etapă este foarte importantă în formare personalităţii copilului şi trebuie gestionată cu mare grijă de părinte. Este important să ştim că un copil spune ”NU” pentru a face ”Da”. Ceea ce ar însemna:”NU pentru că tu îmi spui să fac asta”, şi imediat după acea ”dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Foarte adesea este un nupronunţat cu cea mai bună dispoziţie, fără ca măcar să semnaleze vreo intenţie de a acţiona în sensul exclamat, ba chiar poate introduce o intenţie opusă. De exemplu, copilului îi place nespus să facă baie, iar când mama îl întreabă ”Andrei, vrei să faci baie?” El răspunde: “NU”…dar este deja în baie şi încearcă să dea drumul la apă. Sunteţi puţin nedumerit/ă în faţa unei astfel de reacţii şi aveţi tendinţa, naturală, de a spune că nu ştie ce înseamnă ”nu”, dar copilul cunoaşte foarte bine ce înseamnă ”nu”. E ca şi cum ar spune ”Doresc să declar de la bun început că depunându-mi votul pentru amendamentul privind baia, nu sunt influenţat de puternicele grupuri de interese din spatele acestui amendament, ci îmi exercit doar datoria de a servi interesului poporului, caz în care sunt obligat să votez ”da” pentru amendamentul privind baia, pentru că este interesul poporului, iar eu personal sunt pentru baie şi igienă personală”. (grupurile de interese fiind, în acest caz, părinţii, iar poporul, fiind copilul însuşi). Prin această declaraţie copilul este pe cale să spună ”EU…eu însumi”. Mama îi poate spune copilului ”Dacă tatăl tău ar fi aici, ţi-ar cere acelaşi lucru.”, atât, fără să insiste prea mult. După câteva minute copilul va face sigur ce i se cere, o va face pentru a deveni şi el ”om mare”, pentru a nu rămâne un bebeluş căruia i se ordonă ce trebuie să facă.

Astfel nu trebuie să transformăm într-o ”criză guvernamentală” fiecare nu al copilului la încercările noastre de a-i schimba scutecul, de a-l opri să scormonească în lada plină de gunoi sau să danseze plin de fericire în balta din faţa casei, deaorece vom provoca adevărate crize de nervi care nu vor face decât să amplifice revolta ”cetăţeanului”.

Prin urmare părinţii trebuie să vadă această perioadă ca fiind una pozitivă şi să înţeleagă că în spatele ei se află strădania asiduă a copilului de a deveni o persoană unică, valoroasă şi independentă, capabilă să stabilească legături permanente cu lumea reală. Înţelegând astfel această perioadă, putem privi negativismul ca pe o „declaraţie de independenţă”, dar una care nu trebuie neapărat să ducă la căderea „guvernului” aflat la putere (a se citii părinţii) sau să ducă la convocarea „congresului” sau la o „nouă legislaţie” ori la o „demonstraţie de forţă”. „Cetăţeanului” trebuie să i se permită să protesteze faţă de schimbarea scutecului (până la urmă, este scutecul lui!), iar „guvernul” îşi poate exercita prerogativele în materie de schimbarea scutecului, fără a declanşa o criză. Când „cetăţeanul” este mic şi nu poate vorbi pentru a-şi susţine punctul de vedere, este nevoie de inventivitate şi răbdare pentru a rezolva problema, iar dacă nu vom trata această situaţie ca pe „conspiraţie împotriva guvernului”, el va dobândi o atitudine dezirabilă vis-a-vis de schimbarea scutecului, apreciind-o ca pe un eveniment obişnuit ce nu-l privează de drepturile omului.

Atenţie! Perioada negativistă este una normală în dezvoltarea personalităţii copilului aducându-i acestuia beneficii, dar în condiţii normale, nu atunci când se transformă în anarhie. A gestiona eficient această etapă înseamnă mult mai mult, copilului trebuie să i se comunice foarte clar care-i sunt drepturile şi responsabilităţile. Dar tot timpul trebuie să îi consolidăm copilului nostru respectul de sine, chiar şi atunci când îl certăm şi corectăm.

Bibliografie

Fraiberg, H. Selma – ”Anii magici”, Editura trei, Bucureşti, 2009

Dolto, Francoise – ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Psih. Carmen Vieru