Răspunsuri la 10 întrebări frecvente pe care şi le pun părinţii

1. Care sunt calităţile unui părinte bun?

Nevoia cea mai mare a unui copil pe parcursul dezvoltării sale este aceea firească de a-şi crea identitatea personală, de a devei cineva. Părintele dispune în principiu de două calităţi care îi lipsesc copilului, şi anume: capacitatea de a se detaşa de sine pentru a oferi copilului atenţia de care are nevoie şi capacitatea de a da perspectiva realităţii, prin luciditate şi raţiune. Pentru a evoula copilul solicită aceste două abilităţi ale părintelui său: aceea de a fi atent şi receptiv la nevoile copilului şi discernământul specific de a-l îndruma în mod adecvat. Cu toate că nu este uşor pentru un părinte să lase persoana sa pe locul doi sau să îşi înfrângă emoţiile pentru a rămâne raţional, abilităţile specifice adultului menţionate mai sus sunt cele care este bine să predomine pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.

2. De ce doar unul dintre copii pune probleme?

„Îi iubesc la fel de mult, i-am educat după aceleaşi principii şi totuşi parcă ar fi crescut în familii diferite!” exclamă indignaţi, aşa cum este de înţeles, unii părinţi puşi faţă în faţă cu diferenţele foarte mari dintre comportamentele copiilor lor. Realitatea este însă că rar ne creştem copii în aceeaşi manieră, cu toate că principiile educaţionale rămân aceleaşi. Spiritul în care este aplicată educaţia depinde de multe variablie situaţionale care pot avea un impact decisiv asupra echilibrului personal al copilului, aceste variabile sunt: condiţiile de viaţă, etapa la care părintele a ajuns în plan personal, evoluţia profesională, poziţia copilului în cadrul familiei, sexul copilului etc. În plus, fiecare copil are un anumit temperament, care poate fi diferit de cel al fratelui său, lucruri care poate pe primul născut nu îl răneau, pentru al doilea pot să reprezinte tragedii. Pe de altă parte, dacă nu avem probleme cu un copil, asta nu exclude faptul că acel copil, „mai cuminte”, poate avea probleme. Aşadar este mai important să fim atenţi la problemele pe care copilul le suferă, decât la cele pe care le cauzează.

3. Este posibil să ne iubim copiii prea mult?

În general, putem să iubim o altă persoană în două moduri: în maniera unui copil, când vrem să primim dragoste, avem nevoie de ea, şi în maniera unui părinte, când dragostea este expresia unei disponibilităţi. Cu toţii avem în noi şi o parte de copil şi o parte de părinte, însă când apare copilul pe lume este important ca părintele din noi să îşi asume rolul central şi să fie dispus mai mult să ofere decât să primească. Atunci când fericirea unui părinte depinde de dragostea pe care copilulul i-o oferă lui, şi nu invers, pot apărea dezechilibre. Aşadar, dragostea părintească, dragostea ca disponibilitate, nu poate fi dăunătoare.

4. Este bine să îi îngăduim copilului să aibă secrete?

A sustrage copilul de la supravegherea părintelui la vârste mici poate însemna chiar o întrerupere a experienţei propriei conştiinţe. Părintele oferă perspectiva realităţii, el învaţă copilul ce este bine şi ce este rău. De aceea, copilul care refuză să îi spună părintelui ce îl preocupă sau refuză să îi povestească un „secret” pe care un alt adult din afara familiei copilului i l-a încredinţat riscă să nu ştie să gestioneze singur situaţia si să se expună la pericole. Totuşi modul în care le cerem să se deschidă faţă de noi trebuie să fie unul iubitor şi plin de consideraţie, nu este indicat să folosim metode invazive precum „Eu ştiu tot ce gândeşti”. Această afirmaţie este înfricoşătoare pentru copil, e ca şi cum i s-ar nega dreptul la o viaţă psihică autonomă. Mesajul sănătos ar fi: „Eu nu ştiu tot ceea ce gândeşti, dar aş vrea să îmi spui ce te preocupă pentru că vreau să am grijă de tine”.

Copii nu trebuie împovăraţi cu secrete! Iar cel mai dăunător exemplu în acest sens este când părinţii îi implică pe cei mici în conflictele lor de cuplu, atunci când mama sau tata îşi confesează sentimentele de ostilitate faţă de soţ/soţie celui mic şi îi cere să păstereze secretul. În raport cu părinţii lor copii îşi doresc un singur lucru, ca ei să fie uniţi, atunci cel mic va divulga secretul celuilalt părinte în speranţa că va repara situaţia conflictuală în acest fel, însă va vedea că tentativa lui de rezolvare se lasă cu certuri şi că el însuşi este învinovăţit pentru că nu a ţinut secretul şi ameninţat cu excluderea din viitoare comunicări. Cred că ne putem cu toţii imagina vinovăţia şi tristeţea care se acumulează în fragilul psihic în formare al copilului. Problemele de cuplu sunt treaba părinţilor şi doar a părinţilor!

5. Sunt copiii de astăzi prea răsfăţaţi?

Două considerente se iau în calcul cu preponderenţă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva unui copil: meritul şi nevoia. Meritul copilului nu are legătură strict la performanţele copilului, vom vedea că poate fi chiar dăunător pentru motivaţia copilului şi pentru imaginea sa de sine ca de fiecare dată când are un succes să fie recompensat cu ceva material. Meritul se referă la cele câteva cerinţe principale pe care le avem de la copii: să facă efortul de a se adapta la exigenţele realităţii fără a face câte o criză de fiecare dată când i se refuză ceva, să dea ce e mai bun din el atunci când face ceva şi să dea dovadă de un minimum de respect faţă de cei care îi înconjoară. Când vine vorba de nevoia pentru lucrul respectiv, unii părinţi au impresia că ceea ce nu este esenţial reprezintă doar un capriciu. Este de avut în vedere că pentru un copil a avea grijă de propria imagine are o importanţă la fel de mare cu a avea grijă de sănătatea sa. De aceea el are nevoie, pentru a se integra printre ceilalţi, de a avea cel puţin câteva din lucrurile care sunt „la modă”. Dacă ţinem cont de faptul că nevoia estenţială a unui copil este aceea de a fi iubit şi înţeles vom constata paradoxul: copii cu adevărat răsfăţaţi, care au fost copleşiţi cu lucruri materiale, sunt cei care de fapt primesc cel mai puţin deoarece părinţii lor nu au ştiut sau nu au avut timp de afecţiune şi le-au oferit în schimb obiecte. Chiar dacă staţi multe ore la serviciu şi vă simţiţi vinovat când ajungeţi acasă este mai important să faceţi din timpul petrecut împreună unul de calitate decât să îi aduceţi copilului un cadou sau să fiţi mai permisiv cu el decât deobicei.

6. Este important ca un copil să fie crescut de ambii părinţi?

Bineînţeles că este de preferat ca ambii părinţi să se implice, împreună sau separat, în educarea copiilor, însă esenţial pentru copil este să se afle în permanenţă în răspunderea unei persoane care are capacitatea de a-l creşte în mod adecvat. De asemenea, atunci când intervine divorţul este important ca celui mic să i se spună că dacă mama şi tata nu mai sunt soţ şi şoţie, acest lucru nu înseamnă că el nu mai are unul dintre părinţi, el va avea întotdeauna mamă şi tată, indiferent de timpul pe care îl va petrece cu fiecare. Lucrul de care copilul nu se poate dispensa este atenţia sensibilă şi vigilentă care-l ghidează cu dragoste pe parcursul dezvoltării sale.

7. Cum să împăcăm dorinţa de autonomie a copiilor cu necesitatea de a fi îndrumaţi cu stricteţe?

Nevoia de autonomie a copiilor este un proces care începe la 18 luni şi merge până la 18 ani, iar această nevoie nu este întotdeauna uşor de gestionat. Un părinte nu-i poate încredinţa orice copilului, el este acolo să-l protejeze, însă în acelaşi timp are sarcina de a-l încuraja să se descurce. În aceste condiţii regula pe care părinţii se pot baza ca indicator al nivelului de autonomie pe care să-l îngăduie copilului într-o anumită perioadă de dezvoltare este: copilul care spune că este în stare să facă un anumit lucru trebuie să demonstreze acest lucru. Asistarea copilului în procesul de dobândire a autonomiei şi a responsabilităţii nu implică întotdeauna confruntări majore, atâta timp cât părintele este atent să ofere alternative şi să stabiliească limite. Astfel părintele poate spune: „Dacă vrei să te dai jos din braţe, mă ţii de mână, dacă nu mă ţii de mână te iau înapoi în braţe” Copilului i se acordă libertatea pe care o doreşte, dar cu condiţii, în felul acesta el învaţă să fie responsabil şi ştie exact ce a făcut pentru a i se lua o libertate câştigată, ştie că acţiunile sale au consecinţe.

8. Este necesar să ne jucăm cu copilul nostru?

La copii, jocul are o funcţie adaptativă, el este activitatea preponderentă la vârstele mici, iar principala sa calitate nu este distracţia ci absenţa consecinţelor asupra vieţii reale. Rolul părintelui în jocul copilului este acela de a-i oferi un partener cu care să-şi încerce puterile sau să colaboreze, după caz. Esenţa contribuţiei părintelui rezidă în calitatea atenţiei pe care o acordă situaţiei, însoţită de preocuparea de a face experienţa de joc agreabilă şi profitabilă, un prilej pentru copil de a se simţi iubit şi confirmat.

9. Ce înseamnă stima de sine şi cum îl pot ajuta să şi-o dezvolte?

A avea stimă de sine înseamnă a avea convingerea că esti o persoană valoroasă, ceea ce determină un comportament firesc în prezenţa celorlalţi, care nu împinge spre nevoia presantă de a-ţi demonstra cu orice preţ calităţile în faţa celorlalţi sau spre tendinţa de a depinde de judecata celorlalţi. Stima de sine este reprezentată de indulgenţa faţă de propria persoană, de cunoaşterea propriilor limite, de a nu face lucruri care nu-ţi sunt caracteristice doar pentru a fi pe placul altora, de a nu te pune oricând la dispoziţia oricui, de a-i ţine la distanţă pe cei care nu te respectă etc. Aşadar a avea stimă de sine crescută înseamnă a avea capacitatea de a avea grijă de propria persoană şi de a avea propriile standarde în conformitate cu care îţi trăieşti viaţa. Pentru ca un copil să aibă o stimă de sine ridicată este util să folosim laudele descriptive („Ai fost tare curajos când te-ai ridicat singur după ce ai căzut”), criticile constructive („Sunt bucuros/bucuroasă că ai adunat jucăriile din cameră şi aş vrea să te rog ca pe viitor să le pui pe fiecare în cutia ei, în loc de a le pune la grămadă”) şi să îi arătăm că este important pentru noi, acordându-i dragoste, atenţie şi îndrumare.

10. Cum e posibil să copleşim un copil cu afecţiune şi să primim în schimb dispreţ şi neplăceri?

Atunci când părinţii aşteaptă de la copilul lor să le arate dragoste, se produce o inversiune de roluri, părintele se raportează la iubire ca la o nevoie, nu ca la o disponibilitate. Atunci când părintele iese în aşteptarea nevoilor copilului chiar înainte ca acestea să apară, copilul capătă sentimentul că dintre ei doi, el este cel care oferă mai mult. Acesta ajunge să considere că aduce atât de mult în relaţie prin simplul fapt că există, încât nu trebuie să i se mai ceară nimic. Astfel cea mai mică cerinţă care i se adresează sau cea mai neînsemnată frustrare poate determina un potop de proteste. Pentru a ieşi din această situaţie este necesar ca, oricât de dificil ar fi, părintele să renunţe la aşteptările unei educaţii fără constrângeri şi să lase copilul să îşi descopere nevoile şi să recunoască rolul părintelui ca persoana cea mai adecvată de a răspunde la ele, inclusiv nevoia de a fi iubit pe care înainte nu o conştientiza fiind coleşit cu atenţie.

Bibliografie

Dumesnil, F., Tot ce trebuie să ştie părinţii, Polirom, 2010

Tisseron, S., Nos secrets de famille

Psih. Andreea Matauan

Pregătirea pentru grădiniţă

Grădiniţa este prima instituţie socială la care participă copilul, ea îi oferă copilului o primă experienţă socială şi de grup fără medierea mamei sau a familiei.

Odată cu intrarea la grădiniţă copilul beneficiază de un cadru social neutru, unde nu mai este el centrul atenţiei, unde învaţă să aibă simlutan mai multe relaţii (după modelul educatoarei), unde are constant un grup de copii cu care poate stabili relaţii personale (fără medierea părinţilor). La grădiniţă copilul găseşte un mediu exterior familiei în care se poate manifesta personal. Aici învaţă să observe comportamentele celor din jur, să le analizeze în termeni de cauză – efect, îşi poate adapta propriile manifestări, îşi poate regăsi oglindite temeri şi dorinţe.

Grădiniţa este prea importantă pentru copil ca ea să nu fie organizată adecvat. Astfel, mediul din grădiniţă trebuie să fie sigur, plăcut, adecvat, să răspundă nevoilor de joc şi colectivitate. Clasele trebuie să fie suficient de spaţioase pentru a permite copiilor jocuri de alergare şi jocuri de grup; clasele prea mici nu oferă posibilitatea existenţei spaţiului personal şi de accea tensionează relaţiile dintre copiii, iar numărul prea mare de copii la o singură educatoare sporeşte nivelul de agresivitate.

Copilul are nevoie de timp (mai mult sau mai puţin) pentru pregătirea şi acomodarea la un nou mediu. Pregătirea copilului pentru grădiniţă poate începe prin modificarea treptată a programului copilului, astfel încât acesta să fie apropiat de cel al grădiniţei (ore de trezire, ore de masă, somn de prânz, deschiderea de a împărţii lucruri cu alţii).

Acomodarea părinţilor nu este de neglijat. Doar ei plecau şi copilul îi aştepta cu dor acasă. Acum şi copilul pleacă, el dobândeşte, pe lângă familie, un mediu personal de manifestare individuală, el mai face un pas important spre independenţă. Pentru mamă mai ales, intrarea copilului la grădiniţă este o ”probă de foc” a desprinderii. Se reactualizează toate etapele de separare (naşterea, înţărcarea, revenirea la serviciu), care sunt retrăite cu intensitate. Este important ca şi părinţii să-şi ofere timp de acomodare cu această idee, să-şi găsească asigurări prin faptul că aleg o grădiniţă bună şi o educatoare cu care pot comunica.

După alegerea instituţiei şi înscrierea copilului urmează etapa de acoperire a distanţei dintre casă şi grădiniţă. Orice drum este pentru copil un drum iniţiatic, îl petrece către interiorizarea unor experineţe şi către modificarea de sine. De accea este important ca acestă parcurgere să fie degajată, să existe timp suficient pentru respectarea ritmului copilului, să fie discutate toate temerile şi problemele pe care copilul le exprimă. Copilul nu are nevoie să fie liniştit în temerile sale, ci are nevoie să fie ascultat, înţeles şi acceptat. Prezentarea clădirii şi a oamenilor de acolo este, de asemenea, importantă.

Apoi, copilul trebuie dus la grădiniţă pentru a-şi cunoaşte colegii şi educatoarele. I se prezintă posibilităţi de joc şi activitate, i se oferă un spaţiu personal (un dulap, un sertăraş) numai al său. Acesta nu este un moment bun pentru plecarea părintelui. Părintele îl poate aştepta într-un loc special amenajat sau în curtea grădiniţei până când copilul se va putea simţi în siguranţă. Această perioadă de acomodare are o durată variabilă deoarece ţine de individualitatea copilului, de calitatea şi diversitatea experienţelor sale, de mediul din grădiniţă, de calităţile educatoarei, de nivelul de angoasă al celorlalţi copii din grup şi, nu în ultimul rând, de trăirea mamei. Copilul se acomodează mai repede la un mediu nou dacă acesta îi este prezentat adecvat, treptat şi dacă nu este nevoit să treacă prin panica de a fi lăsat singur, fără părinţii săi.

Intrarea în grădiniţă oferă o experienţă nouă şi confruntarea cu un mediu străin. Este firesc să trezească angoasă şi anxietate. Acomodarea treptată securizează copilul, diminuându-i zona de necunoscut. El are nevoie să gândească, să imagineze, să se poată asigura înainte de a i se întâmpla ceva. Un copil surprins adesea de evenimente devine mai temător şi mai puţin adaptabil.

De asemenea, oricât de bine ar fi pregătit şi asigurat de către părinţi un copil, dacă la intrarea în grădiniţă vede copii urlând, ce dau din picioare, se agaţă de părinţi şi plâng, este natural să refuze să rămână acolo. Nu este normală abandonarea copilului într-un mediu necunoscut şi ar trebui evitate stările disperate, rupturile şi deznădejdile. Părinţii se vor simţi vinovaţi şi angoasaţi la rândul lor, stare pe care o vor proiecta asupra grădiniţei, tensionând relaţia cu personalul. Un copil ”părăsit” la grădiniţă este un copil care nu se lasă alintat, ce refuză bunăvoinţa adulţilor, care se teme de străini.

Intrarea copilului în instituţie îl face să-şi schimbe viaţa, ca program şi organizare, ca aşteptare şi ca relaţii. Pentru copil este important să fie bine pregătit pentru acest pas ca dezvoltare afectivă şi capacitate de a intra în social. El intră în contact cu copii care au o cu totul altă experienţă de viaţă şi de exprimare, de aceea apar neînţelegeri, iar educatorii şi părinţii trebuie să le fie alături, cu înţelegere şi disponibilitate pentru lămurire.

Psih. Carmen Vieru