Grădiniţa este prima instituţie socială la care participă copilul, ea îi oferă copilului o primă experienţă socială şi de grup fără medierea mamei sau a familiei.
Odată cu intrarea la grădiniţă copilul beneficiază de un cadru social neutru, unde nu mai este el centrul atenţiei, unde învaţă să aibă simlutan mai multe relaţii (după modelul educatoarei), unde are constant un grup de copii cu care poate stabili relaţii personale (fără medierea părinţilor). La grădiniţă copilul găseşte un mediu exterior familiei în care se poate manifesta personal. Aici învaţă să observe comportamentele celor din jur, să le analizeze în termeni de cauză – efect, îşi poate adapta propriile manifestări, îşi poate regăsi oglindite temeri şi dorinţe.
Grădiniţa este prea importantă pentru copil ca ea să nu fie organizată adecvat. Astfel, mediul din grădiniţă trebuie să fie sigur, plăcut, adecvat, să răspundă nevoilor de joc şi colectivitate. Clasele trebuie să fie suficient de spaţioase pentru a permite copiilor jocuri de alergare şi jocuri de grup; clasele prea mici nu oferă posibilitatea existenţei spaţiului personal şi de accea tensionează relaţiile dintre copiii, iar numărul prea mare de copii la o singură educatoare sporeşte nivelul de agresivitate.
Copilul are nevoie de timp (mai mult sau mai puţin) pentru pregătirea şi acomodarea la un nou mediu. Pregătirea copilului pentru grădiniţă poate începe prin modificarea treptată a programului copilului, astfel încât acesta să fie apropiat de cel al grădiniţei (ore de trezire, ore de masă, somn de prânz, deschiderea de a împărţii lucruri cu alţii).
Acomodarea părinţilor nu este de neglijat. Doar ei plecau şi copilul îi aştepta cu dor acasă. Acum şi copilul pleacă, el dobândeşte, pe lângă familie, un mediu personal de manifestare individuală, el mai face un pas important spre independenţă. Pentru mamă mai ales, intrarea copilului la grădiniţă este o ”probă de foc” a desprinderii. Se reactualizează toate etapele de separare (naşterea, înţărcarea, revenirea la serviciu), care sunt retrăite cu intensitate. Este important ca şi părinţii să-şi ofere timp de acomodare cu această idee, să-şi găsească asigurări prin faptul că aleg o grădiniţă bună şi o educatoare cu care pot comunica.
După alegerea instituţiei şi înscrierea copilului urmează etapa de acoperire a distanţei dintre casă şi grădiniţă. Orice drum este pentru copil un drum iniţiatic, îl petrece către interiorizarea unor experineţe şi către modificarea de sine. De accea este important ca acestă parcurgere să fie degajată, să existe timp suficient pentru respectarea ritmului copilului, să fie discutate toate temerile şi problemele pe care copilul le exprimă. Copilul nu are nevoie să fie liniştit în temerile sale, ci are nevoie să fie ascultat, înţeles şi acceptat. Prezentarea clădirii şi a oamenilor de acolo este, de asemenea, importantă.
Apoi, copilul trebuie dus la grădiniţă pentru a-şi cunoaşte colegii şi educatoarele. I se prezintă posibilităţi de joc şi activitate, i se oferă un spaţiu personal (un dulap, un sertăraş) numai al său. Acesta nu este un moment bun pentru plecarea părintelui. Părintele îl poate aştepta într-un loc special amenajat sau în curtea grădiniţei până când copilul se va putea simţi în siguranţă. Această perioadă de acomodare are o durată variabilă deoarece ţine de individualitatea copilului, de calitatea şi diversitatea experienţelor sale, de mediul din grădiniţă, de calităţile educatoarei, de nivelul de angoasă al celorlalţi copii din grup şi, nu în ultimul rând, de trăirea mamei. Copilul se acomodează mai repede la un mediu nou dacă acesta îi este prezentat adecvat, treptat şi dacă nu este nevoit să treacă prin panica de a fi lăsat singur, fără părinţii săi.
Intrarea în grădiniţă oferă o experienţă nouă şi confruntarea cu un mediu străin. Este firesc să trezească angoasă şi anxietate. Acomodarea treptată securizează copilul, diminuându-i zona de necunoscut. El are nevoie să gândească, să imagineze, să se poată asigura înainte de a i se întâmpla ceva. Un copil surprins adesea de evenimente devine mai temător şi mai puţin adaptabil.
De asemenea, oricât de bine ar fi pregătit şi asigurat de către părinţi un copil, dacă la intrarea în grădiniţă vede copii urlând, ce dau din picioare, se agaţă de părinţi şi plâng, este natural să refuze să rămână acolo. Nu este normală abandonarea copilului într-un mediu necunoscut şi ar trebui evitate stările disperate, rupturile şi deznădejdile. Părinţii se vor simţi vinovaţi şi angoasaţi la rândul lor, stare pe care o vor proiecta asupra grădiniţei, tensionând relaţia cu personalul. Un copil ”părăsit” la grădiniţă este un copil care nu se lasă alintat, ce refuză bunăvoinţa adulţilor, care se teme de străini.
Intrarea copilului în instituţie îl face să-şi schimbe viaţa, ca program şi organizare, ca aşteptare şi ca relaţii. Pentru copil este important să fie bine pregătit pentru acest pas ca dezvoltare afectivă şi capacitate de a intra în social. El intră în contact cu copii care au o cu totul altă experienţă de viaţă şi de exprimare, de aceea apar neînţelegeri, iar educatorii şi părinţii trebuie să le fie alături, cu înţelegere şi disponibilitate pentru lămurire.
Psih. Carmen Vieru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu