Articole pentru părinţi

Micul explorator şi nevoia lui de autonomie





Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de sine pozitive.

1. Permiteţi-le copiilor să aleagă

Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.
În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.

2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor

Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă...”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.

3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor

Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.

4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor

Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.
Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.

Referinţe bibliografice
Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008

Psih. Andreea Matauan


----------------------------------------------------------------------------

Etapa negativistă – “Declaraţie de Independeţă”




În primul an după naştere copilul este, cumva, un partner pasiv în viaţa dumneavoastră, el fiind un tot cu mama sa. El participă plin de interes şi cu o curiozitate maximă la toate stimulările pe care i le oferiţi, nu protestează în niciun fel, ba chiar este foarte încântat de minunăţiile care i se dezvăluie pas cu pas. În tot acest răstimp copilul dumneavoastră nu pare să fie deloc supărat dacă şurubelniţa plină de mistere este înlocuită cu inofensiva răţuşcă de pluş (pentru copil obiectul nu avea valoare în sine, el putând fi înlocuit în orice moment cu oricare altul), merge la plimbare, la băiţă, la somn atunci când dumnavoastră decideţi, fără să protesteze. Tot în această perioadă, copilul este legat puternic de corpul şi de persoana mamei, astfel încât scopurile lui nu pot fi diferenţiate de ale mamei.

În al doilea an de viaţă copilul dobândeşte independeţă fizică de mama sa, devine din ce în ce mai conştient de corpul său şi înţelege că el este separat de ceilalţi, facând diferenţa între ”Eul- EU” şi ”Eul - TU”. Copilul pare chiar să se bucure de această nouă descoperire, îl încântă că are un stil şi o personalitate proprie şi că paşii lui sunt în contratimp cu ai părintelui. E şi îndreptăţit să se bucure, deoarece este primul pas în renunţarea la psihologia sa de sugar, care făcea tot ce îi cereau adulţii importanţi din viaţa lui. Astfel, a face pe dos pare a fi esenţa individualităţii şi unicităţii sale ca fiinţă diferită de ceilalţi. Copilul intră acum în aşa numita etapă a negativismului şi tot ce vine din partea părinţilor către el are acum un răspuns, spus cu autoritate şi încredere, şi anume: “NU..NU…NU!”

“Perioada lui NU” apare în jur de 18 luni la copiii precoce, iar la ceilalţi în jur de 21 de luni. Această etapă este foarte importantă în formare personalităţii copilului şi trebuie gestionată cu mare grijă de părinte. Este important să ştim că un copil spune ”NU” pentru a face ”Da”. Ceea ce ar însemna:”NU pentru că tu îmi spui să fac asta”, şi imediat după acea ”dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Foarte adesea este un nu pronunţat cu cea mai bună dispoziţie, fără ca măcar să semnaleze vreo intenţie de a acţiona în sensul exclamat, ba chiar poate introduce o intenţie opusă. De exemplu, copilului îi place nespus să facă baie, iar când mama îl întreabă ”Andrei, vrei să faci baie?” El răspunde: “NU”…dar este deja în baie şi încearcă să dea drumul la apă. Sunteţi puţin nedumerit/ă în faţa unei astfel de reacţii şi aveţi tendinţa, naturală, de a spune că nu ştie ce înseamnă ”nu”, dar copilul cunoaşte foarte bine ce înseamnă ”nu”. E ca şi cum ar spune ”Doresc să declar de la bun început că depunându-mi votul pentru amendamentul privind baia, nu sunt influenţat de puternicele grupuri de interese din spatele acestui amendament, ci îmi exercit doar datoria de a servi interesului poporului, caz în care sunt obligat să votez ”da” pentru amendamentul privind baia, pentru că este interesul poporului, iar eu personal sunt pentru baie şi igienă personală”. (grupurile de interese fiind, în acest caz, părinţii, iar poporul, fiind copilul însuşi). Prin această declaraţie copilul este pe cale să spună ”EU…eu însumi”.  Mama îi poate spune copilului ”Dacă tatăl tău ar fi aici, ţi-ar cere acelaşi lucru.”, atât, fără să insiste prea mult. După câteva minute copilul va face sigur ce i se cere, o va face pentru a deveni şi el ”om mare”, pentru a nu rămâne un bebeluş căruia i se ordonă ce trebuie să facă.

Astfel nu trebuie să transformăm într-o ”criză guvernamentală” fiecare nu al copilului la încercările noastre de a-i schimba scutecul, de a-l opri să scormonească în lada plină de gunoi sau să danseze plin de fericire în balta din faţa casei, deaorece vom provoca adevărate crize de nervi care nu vor face decât să amplifice revolta ”cetăţeanului”.

Prin urmare părinţii trebuie să vadă această perioadă ca fiind una pozitivă şi să înţeleagă că în spatele ei se află strădania asiduă a copilului de a deveni o persoană unică, valoroasă şi independentă, capabilă să stabilească legături permanente cu lumea reală. Înţelegând astfel această perioadă, putem privi negativismul ca pe o „declaraţie de independenţă”, dar una care nu trebuie neapărat să ducă la căderea „guvernului” aflat la putere (a se citii părinţii) sau să ducă la convocarea „congresului” sau la o „nouă legislaţie” ori la o „demonstraţie de forţă”. „Cetăţeanului” trebuie să i se permită să protesteze faţă de schimbarea scutecului (până la urmă, este scutecul lui!), iar „guvernul” îşi poate exercita prerogativele în materie de schimbarea scutecului, fără a declanşa o criză. Când „cetăţeanul” este mic şi nu poate vorbi pentru a-şi susţine punctul de vedere, este nevoie de inventivitate şi răbdare pentru a rezolva problema, iar dacă nu vom trata această situaţie ca pe „conspiraţie împotriva guvernului”, el va dobândi o atitudine dezirabilă vis-a-vis de schimbarea scutecului, apreciind-o ca pe un eveniment obişnuit ce nu-l privează de drepturile omului.

Atenţie! Perioada negativistă este una normală în dezvoltarea personalităţii copilului aducându-i acestuia beneficii, dar în condiţii normale, nu atunci când se transformă în anarhie. A gestiona eficient această etapă înseamnă mult mai mult, copilului trebuie să i se comunice foarte clar care-i sunt drepturile şi responsabilităţile. Dar tot timpul trebuie să îi consolidăm copilului nostru respectul de sine, chiar şi atunci când îl certăm şi corectăm.


Bibliografie
Fraiberg, H. Selma – ”Anii magici”, Editura trei, Bucureşti, 2009
Dolto, Francoise – ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994


Psih. Carmen Vieru

---------------------------------------------------------------------------------------------------

Programele de dezvoltare personală – un start bun la şcoală


Odată cu intrarea la şcoală, copiii fac ”cunoştinţă” cu binecunoscuta idee, că reuşita în viaţă este condiţionată, în mare măsură, de reuşita şcolară. Şcoala, prin structura sa, influentează puternic personalitatea în formare a copilului. În măsura în care copiii vor îndeplini cu succes sarcinile şcolare, ei îşi vor dezvolta un simţ al împlinirii şi încrederii în sine, în caz contrar – dacă eşuează în mod repetat- îşi dezvoltă sentimente de inadecvare, de neîncredere şi incompetenţă. În acest sens, factorii implicaţi în educaţia timpurie (familia, grădiniţa) încearcă să preîntâmpine nevoile copiilor, care pe parcursul anilor şcolari manifestă din ce în ce mai pregnant probleme legate de performanţa şcolară (motivaţie scăzută, lipsa angajării în rezolvarea sarcinilor,) şi de dificultăţile emoţionale şi sociale (depresie, furie, tulburări de conduită, uneori ajungându-se chiar şi la suicid).
Obiectivele Curriculumului la nivel preşcolar, sunt menite să le asigure preşcolarilor pre-rechizitele necesare însuşirii cititului şi dezvoltării abilităţilor matematice, necesare succesului şcolar. Cu toate că la nivelul Curriculumului elaborat de Ministerul Educaţiei se consideră că, educaţia la vârstă preşcolară trebuie să ţină cont şi de dezvoltarea socio-emoţională, conţinuturile care există în acest sens nu sunt sistematic reunite în programe comprehensive şi nu se bazează pe rezultate ştiinţifice. Astfel, odată cu începerea şcolii, apar - din ce în ce mai des - dificultăţi legate de:
  • Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confudante cu probleme de motivaţie),
  • Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
  • Autodevalorizare/ evaluare globală negativă;
  • Inabilitatea în a trăi o stare de bine socială şi emoţională;
  • Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
  • Exces de teamă şi culpabilitate (atitudinii care le inhibă capacitatea de învăţare)
  • Absenţa fricii şi a culpabilităţii, intoleranţă faţă de alte persoane;
  • Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
  • ”Mici adulţi ” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social.
Toate aceste probleme sunt întâlnite şi la grădiniţă, dar de cele mai multe ori ele sunt minimalizate sau trecute cu vedere. Preşcolarii sunt, fie sancţionaţi, fie recompensaţi prin diverse metode (bulinuţe, fluturaşi..), metode care în timp duc la stimă se sine scăzută şi la apariţia sentimentelor de inadecvare. Primind mereu o ”bulinuţă” copilul va asocia respectul de sine cu a face ceva ”bine”, ci nu va înţelege că oamenii sunt o sumă de puncte tari şi puncte slabe şi, astfel, nu trebuie să facem totul perfect pentru a fi iubiţi şi apreciaţi. Rareori la grădiniţă sunt folosite laudele descriptive, acestea fiind cele care dezvoltă cu adevărat încrederea în sine a copilului (”Ai colorat 4 căţeluşi, mai ai unul de colorat. Bravo!”). Odată cu intrarea în clasa întâi, alături de emoţiile asociate bucuriei de a fi şcolar, copilul trăieşte şi sentimente de nesiguranţă cum ar fi: nesiguranţa legată de realizarea unor lucruri total noi, anxietatea asociată cu performanţa şcolară, anxietatea generată de singurătatea într-un mediu străin. Toate acestea sunt suficiente ca să-l împiedice să fie atent, să înţeleagă şi să memoreze. Având în vedere toate acestea, studiile din domeniul psihologiei dezvoltării copilului, au evidenţiat importanţa programelor de dezvoltare personală şi socială în obţinerea succesului şcolar. 

Aceste programe, coordonate şi implementate de către psiholog, vor ajuta preşcolarul să achiziţioneze, prin joc, abilităţile necesare succesului în plan personal şi şcolar, scopul lor fiind acela de a dezvolta cele cinci arii ale inteligenţei emoţionale:
  • Încrederea în sine – astfel, viitorului şcolar nu-i va fi frică să facă greşeli sau să încerce ceva nou. Un copil cu încredere în sine va ridica mână pentru a răspunde la o întrebare dificilă, va lucra independent fără să ceară continuu ajutorul Doamnei Învăţătoare, va împărtăşi idei noi cu ceilalţi colegi sau cu învăţătoarea.
  • Perseverenţa – copiii vor învăţa să încerce din greu şi să nu renunţe, chiar dacă sarcina şcolară li se va părea prea dificilă, vor reuşi să se concentreze asupra sarcinii fără a fi distraţi de colegi, îşi vor verifica tema pentru a identifica eventualele greşeli.
  • Organizarea – micul şcolar va fi capabil să-şi planifice eficient timpul, va învăţa să stabilească scopuri şi să urmărească realizarea acestora. Un copil organizat, dă dovadă de următoarele comportamente: se asigură că a înţeles instrucţiunile înainte de a începe efectuarea temelor, are la îndemână toate cele necesare atunci când începe să-şi rezolve temele, are un program de studiu.
  • Înţelegere - comportamentul de înţelegere implică: a oferi ajutor atunci când lucrezi în grup, a nu întrerupe, a aştepta până cineva termină de vorbit, a rezolva conflictele prin discuţii şi nu prin ceartă, respectarea regulilor acasă şi la şcoală.
  • Rezistenţa emoţională - dezvoltarea acestei abilităţi va ajuta copilul să nu devină extrem de furios, deprimat sau îngrijorat atunci când se confruntă cu situaţii neplăcute (este tratat nedrept de cineva, ia o notă mică, greşeşte).
Este important ca părinţii să fie partenerii psihologului într-un astfel de program, deoarece, acasă, ei sunt cei care vor valoriza abilităţile dobândite la grădiniţă. Pentru a-i ajuta să-şi dezvolte un sentiment de siguranţă, este important să se instaureze deprinderi stabilie acasă şi la grădiniţă, să fie fixate reguli concrete şi securizante; este bine, de asemenea, să li se permită să-şi asume consecinţele fireşti şi logice ale alegerilor şi gesturilor lor. Astfel, în educaţia timpurie trebuie să accentuăm importanţa dezvoltării şi consolidării în permanenţă a abilităţilor sociale şi emoţionale, astfel încât capacitatea cognitivă a copilului să funcţioneze la cote maxime. Programele de pregătire psihologică a copilului pentru intrarea în clasa întâi le asigură copiilor un sentiment de securitate, pe care vor putea să-şi construiască motivaţia de a învăţa şi de a face faţă cu succes cerinţelor şcolare.


Bibliografie:
Beliveau, Marie Claude – ”Necazurile micului şcolar”, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005
Bernard, Michael E. – ”Program educaţional DA, POŢI!”, Editura RTS, Cluj-Napoca, 2009
www.youcandoiteducation.com
Psih. Carmen Vieru

---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cum ajutăm copilul să facă faţă schimbărilor


Viaţa aduce cu sine un şir neîntrerupt de schimbări. Ca adulţi ştim să ne adaptăm la elementele de noutate, chiar dacă uneori o facem cu dificultate. Însă în viaţa unui copil orice schimbare intervenită (o vacanţă la bunici, un weekend la munte, o vizită în cabinetul medical, o operaţie, pierderea unei persoane dragi sau a animalului preferat) poate avea un efect puternic asupra lui, atât în sens pozitiv cât şi negativ. Ar fi indicat, ca părinţii să-i pregătească pe cei mici pentru a face cât mai bine faţă schimbărilor ce urmează să se producă în viaţa lor.
  • Dacă ştiţi că va avea loc o schimbare semnificativă, daţi copilului şansa să se pregătească. Oferiţi-i cât mai multe informaţii, astfel, copilul se va adapta cu mai multă uşurinţă noilor condiţii. De exemplu, dacă urmează să-l duceţi la grădiniţă, faceţi toate demersurile necesare pentru a se întâlni cu educatoarele, lăsaţi-l să pună întrebări şi să exploreze spaţiul în care va urma să îşi petreacă dimineaţa. În cele mai multe cazuri, accesul la cunoaştere nu le alimentează copiilor frica, ci le conferă un sentiment de siguranţă.
  • Este bine să i se explice copilului ce urmează să se întâmple în termeni realişti. Analizaţi împreună cu copilul implicaţiile oricărei schimbări radicale – atât pozitive, cât şi negative – asupra vieţii sale.
  • De multe ori, schimbarea presupune automat şi o pierdere. Lăsaţi copilul să-şi exprime emoţiile şi trăirile în legătură cu schimbarea, nu-i impuneţi limite şi daţi-i tot timpul de care are nevoie. Copilul dumneavoastră învaţă, astfel, că totul în jurul nostru evoluează, se schimbă şi suferă modificări odată cu trecerea timpului. Prin urmare, stă în puterile lui să-şi integreze toate aceste schimbări.
  • Clarificaţi ceea ce nu se va schimba şi puneţi în evidenţă aptitudinile, resursele şi calităţile care îl vor ajuta să facă faţă schimbării. ”Ştiu că nu este acelaşi lucru, Andrei, dar te poţi întâlni în week-end şi în vacanţe cu colegii de la fosta grădiniţă/şcoală. ştiu că îţi va fi greu să te acomodezi cu noua şcoală pentru că încă nu cunoşti pe nimeni. Ieri am observat că ai intrat foarte repede în vorbă cu colegii tăi. Nu oricine reuşeşte asta”.
În primii ani de viaţă corpul copiilor se modifică continuu, capacităţile lor se dezvoltă exponenţial, iar activităţile de rutină sunt mereu altele. Ajutaţi-i să se pregătească pentru a face faţă schimbării – indiferent de importanţă - şi fiţi conştient că le poate fi greu. Încurajaţi-i să vorbească despre îngrijorările lor.


Bibliografie:
Briers, Stephen – ”Ghid practic pentru părinţi”, Editura Polirom, Iaşi, 2009.


Psih. Carmen Vieru
---------------------------------------------------------------------------------------------------------


Jocul şi desenul ca mijloace de exprimare simbolică

 




Pentru copil, jocul, desenul, întrebările, visele, gesturile capătă funcţie simbolică, funcţie ce va favoriza asimilarea de către Eu a unor aspecte ale realului (reguli, cerinţe, atitudini, gesturi), care altfel ar fi percepute ca fiind ameninţătoare şi destabilizatoare.
Jocul
Există trei categorii principale de joc: jocul - exerciţiu, considerat a fi forma cea mai primitivă, care nu comportă niciun fel de simbolism, constând în repetarea unor acţiuni doar pentru plăcere; jocul simbolic – despre care vom vorbi, care atinge apogeul în jurul vârstei de 2-3 ani şi 5-6 ani; jocul cu reguli (bile, şotron), a cărui importanţă creşte odată cu dezvoltarea vieţii sociale a copilului.
Freud observa la unul din copiii săi un joc cu o bobină legată de o aţă. Copilul arunca mosorul afară din leagăn şi îl trăgea înapoi de fir. Jocul simboliza plecările şi revenirile mamei. Ea putea pleca, dar, simbolic, copilul ştia că ea va reveni….ca mosorul. Jocul simbolic îi permite copilului să-şi dobândească echilibrul afectiv şi intelectual, deoarece prin simbol copilul va dispune de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său, fără constrângeri şi sancţiuni.

În jocul simbolic, reapar de cele mai multe ori, conflictele afective. Putem fi siguri, de pildă, că dacă la masă s-a produs o scena banală, (copilul nu îşi mănâncă supa, iar părinţii încearcă să-l convingă) care l-a încărcat afectiv pe copil, aceasta va fi pusă în scenă, ceva mai târziu, cu ajutorul păpuşilor, copilul încercând să găsească o soluţie. Astfel, fie copilul va folosi faţă de păpuşa sa o pedagogie mai inteligentă decât cea a părinţilor săi, fie va integra în joc ceea ce amorul său propriu îl împiedică să accepte la masă (să mănânce toată farfuria de supă chiar dacă nu-i place, mai ales că de data asta păpuşa o face..). La fel, cum putem fi siguri că, dacă unui copil îi este teamă de un câine, întâmplarea îşi va găsi continuarea într-un joc simbolic în care câinii îi sunt prieteni sau copii sunt foarte curajoşi şi nu se tem de ei. Prin joc, copilul va încerca să-şi exercite o putere care, cel mai adesea, îi lipseşte în cotidianul familial, la grădiniţă sau la şcoală. 

Când se întoarce de la şcoală, o fetiţă de 7 ani, îşi ordonează păpuşile, ursuleţii şi iepuraşii de pluş şi, jucându-se de-a învăţătoarea, le adresează ordine, porunci, pedepse, administrează certuri brutale şi replici exasperate de genul ”îţi mai explic odată!!”. În realitate, învăţătoarea fetiţei este o femeie calmă, blândă, deschisă, pe care fetiţa o iubeşte mult şi nu are nicio problemă la şcoală. Tocmai această relaţie de dependenţă în care se regăseşte orice copil, este aceea pe care o inversează şi caricaturizează. În jocul ei, ea ocupă o poziţie de superioritate, în timp ce la şcoală, prin forţa lucrurilor, se găseşte într-o poziţie inferioară, ea fiind cea care primeşte influenţe, fiindu-i cu atât mai greu să se elibereze de acestea, din moment ce îşi admiră şi îşi iubeşte învăţătoarea. În general, jocul simbolic poate să servească la lichidarea conflictelor, dar şi la compensarea trebuinţelor nesatisfăcute, la răsturnări de roluri (supunere şi autoritate), la eliberarea şi extinderea eului.

Ar fi bine ca părinţii să le ofere copiilor şansa de a îşi elabora şi coordona propriul joc, fără să intervină. Dorind să ne implicăm în jocul copiilor riscăm să intrăm nepoftiţi în spaţiul fragil al copilului, în acel spaţiu în care copilul caută, de fapt, o evadare în propria lui interioritate. Uneori o privire e suficientă, copilul va căuta această privire atunci când va simţi nevoia. 

Desenul
Desenul este pentru copil un mod de a se comunica pe sine celor din jur, mai ales atunci când nu şi-a însuşit încă pe deplin limbajul verbal. Copiii desenează din plăcere, din dorinţa de a stăpâni şi de a reprezenta, pentru a lega interiorul de exterior şi nu pentru rezultatul final. Desenul îi permite copilului să transpună în imagini ceea ce nu poate exprima în cuvinte, poate fi o modalitate de gestionare a furiei şi de a da formă unor dorinţe şi nevoi. Prin desen, se descoperă pe sine ca fiind capabil să creeze un ”obiect”, un lucru care devine treptat independent de el. Această descoperire, din ce în ce mai precoce, este esenţială pentru copil. El are puţine ocazii de a crea obiecte. Cel mai adesea, el creează ceva folosindu-se de propriile sale mâini, dar aceste creaţii sunt efemere. Desenul este permanent, poate reveni asupra lui după o vreme sau se poate mândri cu propria lui ”creaţie” în faţa celorlalţi.

Mai târziu. Întâlnim în desen şi o temă, dar această semnificaţie rămâne multă vreme supraadăugată/accesorie: un copil va spune ”Fac o corabie!”, iar după ceva timp strigă bucuros ”Este o vacă!”. Absenţa acestei continuităţi poate fi derutantă pentru adulţi. Însă, nu trebuie să uităm că desenul este un exerciţiu, un joc pentru copil. Semnificaţia vine pe parcurs ce liniile şi formele se aştern pe hârtie, pentru ca în final copilul să descopere că gestul lui are ”sens”. Foarte devreme, copilul îşi poate denumi desenul (”câine”, ”pisică”), în condiţiile în care nu poate desemna încă nicio altă activitate a sa. 

Uneori, îşi mototoleşte desenul, îl rupe sau îl mâzgăleşte sălbatic. Din punct de vedere artistic, putem spune că este vorba despre o pierdere. Dar o dată cu aceasta, copilul mai descoperă ceva foarte important pentru eul său aflat în formare: desenul este cu adevărat un obiect manipulabil. Copilul dobândeşte aşadar un ”statut”, poate modifica ceva ce el însuşi a construit. 

Luquet identifică patru faze ale desenului:
  • „realism fortuit“ faza mazgălelii cu o semnificaţie care se descoperă în cursul desenării.
  • „realismul neizbutit“, sau faza de incapacitate sintetică în care elementele sunt juxtapuse în loc să fie coordonate într-un tot: o pălărie apare mult deasupra capului, sau nasturii apar langă corp.
  • „realismului intelectual“ fază în care desenul a depăşit dificultăţile iniţiale, dar care oferă în esenţă atributele conceptuale ale modelului fără preocupare pentru perspectiva vizuală. De pildă, o faţă vazută din profil va avea totuşi doi ochi, pentru că modelul are doi ochi, sau călăreţul va avea ambele picioare vizibile ca şi cum calul ar fi transparent. De asemenea, vedem cartofii îngropaţi în pămant pe camp, dacă nu au fost încă recoltaţi, sau în stomacul unui om etc.
  • „realism vizual“ (8-9 ani) care prezintă două noutăţi. Pe de o parte, desenul nu conţine decat ceea ce este vizibil dintr-un punct de vedere perspectiv particular: un profil nu mai cuprinde decât ceea ce se vede din profil; părţile ascunse ale obiectelor nu mai apar în dosul ecranelor (nu vom mai vedea astfel decat varful unui copac indărătul casei şi nu tot copacul), şi obiectele de pe planul al II-lea sunt treptat micşorate (scara de proporţie) în raport cu cele de pe primul plan. Pe de altă parte, desenul ţine seama de aşezarea obiectelor după un plan de ansamblu (axele de coordonate) şi de proporţiile lor metrice.
Desenul se situează într-o interacţiune cu mediul ambient, el este simbolul controlului mediului, al comunicării în sens larg. Din toate aceste motive, desenul participă la evoluţia psihologică şi motrice a copilului. El constituie probabil ilustrarea cea mai bogată a acesteia, alcătuită din vise şi culori.


Bibliografie
Piaget, J., Inhelder, - La psihologie de l’enfant, Presses Universitaires de France, Paris, 1968
Salome, J. – Mami, tati, mă auziţi?, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008
Wallon, Ph., Cambier, A., Engelhart, D. – Psihologia desenului la copil, Editura Trei, Bucureşti, 2008


Psih. Carmen Vieru


---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Umorul – să dăm enervarea pe un zâmbet!


Într-o familie există conflicte, cred că suntem cu toţii de acord că aceasta este o axiomă. Până la urmă conflictele se creează în orice grup de persoane în care se stabileşte o anumită ierarhie şi în care organizarea este necesară. În familiile cu copii modelul sănătos este acela în care părinţii se află în fruntea ierarhiei, ei reprezintă autoritatea şi stabilesc regulile. Fără îndoială că pe măsură ce copiii cresc ei îşi dobândesc autonomia şi îşi creează un sistem propriu de valori, însă cât sunt mici ei au nevoie de un sistem de reguli extern, hotărât de părinţi. Acest lucru nu înseamnă, bineînţeles, că cei mici nu sunt la fel de valoroşi ca şi părinţii lor. Este bine ca ei să simtă că sunt persoane speciale şi demne de respect. Un bun mod de a li se arăta că sunt luaţi în considerare ca persoane complete este ca părinţii să îşi respecte propriile reguli. Mesaje de tipul: „Spală-te pe mâni când intri în casă” în condiţiile în care părintele nu se spală creează o stare de confuzie. Copilul nu mai ştie dacă să urmeze regula rostită sau pe cea văzută. Iar dacă cel mic îşi formulează nelămurirea şi răspunsul părintelui este: „Tu trebuie să faci asta pentru că eşti mic”, copilul se va simţi frustrat, nedreptăţit, nu la fel de valoros (până la urmă în această situaţie părintele face un abuz de putere).

Multe conflicte familiale apar de pe urma nerespectării regulilor sau de pe urma unor comportamente repetate care sunt considerate deranjante. Aceste situaţii pot fi rezolvate prin empatie, prin asertivitate şi uneori printr-o marcă a inteligenţei emoţionale: umorul! Umorul are darul de a detensiona şi de a aduce un zâmbet pe o faţă ce putea fi încruntată. Iată, aşadar, câteva tehnici pline de umor pe care le puteţi încerca în relaţia cu copiii dumneavoastră:

Scrieţi bileţele
Copiii de toate vârstele sunt încântaţi să primească mesaje scrise de la părinţii lor, ei se simt încurajaţi să răspundă tot în scris sau prin desene şi în plus îndeplinesc cu plăcere activitatea menţionată în bilet. Exemple de astfel de bilete sunt: „Dragă Alina, Ajutor! Părul acumulat în scurgere îmi provoacă dureri de gât! Gâl-gâl, Chiuveta ta înfundată” sau „Diseară la ora 19:30 se citeşte o poveste în dormitor, sunt invitaţi toţi copiii îmbrăcaţi în pijamale, care s-au spălat pe dinţi. Cu drag, Mama şi Tata”. Puteţi fi cât de creativi doriţi în compunerea acestor bileţele. Oricât de amuzantă şi de eficientă ar fi această abordare, aveţi totuşi grijă să nu o folosiţi în exces deoarece farmecul ei constă tocmai în elementul de surpriză şi în ieşirea din cotidian.

Confecţionaţi cartonaşe pentru stări
Uneori părinţii sau copiii nu se află în starea lor cea mai bună, fie sunt morocănoşi, fie sunt obosiţi, fie au avut o zi grea etc, în aceste momente dacă cineva din familie iniţiază o discuţie solicitantă, în care este nevoie să se ia decizii sau în care este nevoie de implicarea maximă a celui care nu se află în formă, se poate isca un conflict. Puteţi stabili de comun acord nişte simboluri care să indice starea de disponibilitate, o astfel de modalitate este semaforul. O familie a pus lângă uşă 3 cartonaşe în culorile semaforului, atunci când copilul venea acasă lua unul din cartonaşe şi îl arăta părinţilor pentru ca ei să aibă un indiciu asupra deschiderii lui de a vorbi pe moment despre ziua pe care a avut-o. Astfel: verde însemna că este pregătit să vorbească, roşu că preferă să fie lăsat un timp să se liniştească, iar galben că poate avea o conversaţie, dar că mama şi tata trebuie să procedeze cu atenţie şi să fie oricând dispuşi să se oprească. Într-o altă familie exista un cartonaş pe care scria: „Atenţie la părinte!”, atunci când mama sau tata purtau cartonaşul respectiv, copiii ştiau că este bine să îşi amâne discuţia cu părintele respectiv.

Acompaniaţi treburile casnice cu muzică
Găsiţi melodii al căror ritm să se potrivească cu diverse activităţi casnice precum: dusul gunoiului, pusul rufelor murdare la spălat, strânsul mesei, plimbatul câinelui. Astfel când va începe o anumită melodie copilul va şti ce are de făcut şi va fi mult mai bucuros să fie anunţat altfel decât prin mustrări sau reproşuri. Din nou este o metodă de care este bine să nu se facă abuz, pentru că cei mici nu sunt nişte roboţei care să răspundă la nişte stimuli. O familie a convenit că melodia „Who let the dogs out” este pentru scosul câinelui, însă nu puneau această melodie de fiecare dată când venea rândul copilului să scoată câinele, doar uneori, când el întârzia în îndeplnirea acestei responsabilităţi, mama dădea drumul la melodie.

Cu siguranţă puteţi găsi sute de modalităţi de a introduce umorul în familia dumneavoastră şi vă puteţi bucura de efectele benefice ale acestuia. Tehnicile de rezolvare a conflictelor prin umor detensionează şi pot înlocui o situaţie neplăcută cu una pozitivă din punct de vedere afectiv.


Referinţe bibliografice
Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008

Psih. Andreea Matauan
---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Jucăriile! Mami, tati, vă provoc să fiţi creativi....




Dacă sunteţi deja părinţi, probabil aţi constat că pentru a stimula curiozitatea copilului este nevoie să aduceţi periodic schimbări mediului în care trăieşte. În acest sens, jucăriile au un rol foarte important, amplificând dorinţa copilului de a învăţa, iar studiile în domeniu confirmă acest lucru.
  • La un concurs internaţional de Design Arango (1979, Miami, Florida), deşi au fost expuse proiecte cu un design sofisticat, proiectul câştigător a fost un set de 40 de spatule din lemn, fiecare având la capăt câte un desen diferit în culori intense: un om de zăpadă, un cornet de îngheată, un soare şi alte obiecte, lucruri des întâlnite în viaţa unui copil. Copiii trebuiau să aleagă câteva spatule, să le pună în ordinea dorită şi apoi să creeeze o poveste cu ele.
  • Profesorul de pedagogie de la Universitatea din Miami, Dr. G. Provenzo, a afirmat că adulţii consideră că jucăriile pentru copii trebuie să arate ”frumos”. În opinia adulilor, ”frumos” înseamnă elegant şi bine finisat. Însă ceea ce-l interesează de fapt pe copil sunt obiectele care seamană cât mai mult cu cele reale. Cu sigurană aţi constatat cât de atragător şi intersant este un set de chei reale faţă de unul de plastic.
  • B. White afirma că multe din cele mai ”populare” jucării pentru copii nu-i interesează deloc pe aceştia. Dincolo de interesul exploratoriu iniţial manifestat de copii pentru tot ceea ce este nou, aceştia petrec rareori mai mult timp cu o jucărie elaborată conform vârstei căreia i se adresează. O minge ieftină îi captează copilului atenţia pe o perioadă de 20 de ori mai mare, deoarece fiecare aruncare şi rostogolire este diferită de cea dinainte.


Rolul jucăriilor este acela de a facilita dezvoltarea copilului din punct de vedere cognitiv, motric, al limbajului, al încrederii în sine şi al aptitudinilor sociale. Însă, pentru a fi eficiente, jucăriile nu trebuie să coste foarte muţli bani şi să fie sofisticate, precum multe jucării pe care le cumpăraţi din magazin. Veţi fi surprinşi cum multe obiecte din casă pot deveni jucării ce le captează micuilor atenţia, descoperindu-le de fiecare dată alte şi alte întrebuinţări. Atunci când copilul se joacă e bine să vă întrebaţi: ”Copilul meu are ce să vadă, să audă sau să pipăie?”. De exemplu, îi puteţi oferi pentru a se juca, o cutie mare din plastic şi una mai mică (puteţi pune şi câteva boabe de orez în ele - pentru stimularea auditivă), o pungă de portocale sau o lămâie, precum și alte obiecte cu texturi diferite; astfel, degetele copilului vor avea ocazia de a învăţa ceva despre texturi, şi anume că acestea sunt diferite! Spre deosebire de jucăriile din magazin, cele confecionate de dumneavoastră îl vor atrage pe copil şi când va fi mai mare! Copilul se va obişnui cu ele şi le va utiliza în mod repetat. Este important de subliniat că familiarizarea şi repetiţia sunt factori esenţiali ai învăţării încă de la o vârstă foarte fragedă.

Multe obiecte din casă pot deveni jucări pentru copii, ca de exemplu: oglinda (copilul nu vede niciodata de două ori acelaşi lucru, expresia feţei modificandu-se de la o zi la alta); miezul din carton al sulurilor de prosoape de bucătărie sau de hârtie igienică (sunt uşoare şi pot fi rostogolite, se poate privi prin ele, pot fi atinse diverse obiecte cu ele, pot fi decorate cu diverse imagini decupate din reviste, învelite în hârtie colorată); cutii simple din plastic (pot fi introduse una într-alta, dacă au capac pot fi aşezate una peste alta, pot fi umplute cu dopuri, nasturi, agrafe de birou sau linguriţe, copilului îi va plăcea să le scuture).

Lista este aproape nesfârşită. Deschideţi uşile dulapurilor şi ale cămării şi începeţi de acolo!
  
Bibliografie 
Goldberg, Sally – ”50 de activităţi interactive pentru dezvoltarea copilului”, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Psih. Carmen Vieru
-----------------------------------------------------------------------------------

Copiii au nevoie de libertate


„Când aud, uit.
Când văd, îmi aduc aminte.
Când fac, învăţ.”
(Proverb chinezesc)




Îți aduci aminte cum te-ai simțit când ai luat un examen important din viața ta? Sau când ai obținut slujba mult dorită? Sau când ai aflat că vei fii mamă/tată? Cu siguranță nu-ți încăpeai în piele de bucurie. Indiferent de vârsta micuțului tău, acesta va trăi o stare de nemărginită bucurie cu fiecare nou obiect/lucru descoperit în jurul său.

Pentru copilul tău a învăţa nu înseamnă să stea într-un loc și să asculte ceea ce îi povestești; a învăţa înseamnă să se miște, să exploreze, să creeze, să danseze, să cânte, să se exprime, să se joace și...să strice. Cunoscuta psihanalistă F. Dolto afirmă că ”un copil trebuie să strice, trebuie!”. Prin urmare, ar fi indicat ca familia să-i asigure copilului siguranţă psihică – un mediu în care să nu-i fie teamă că va fi criticat și mustrat.

Copiii, în special cei mici, învaţă prin propriile mișcări. Așezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce privește capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl veţi putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri. Burton L. White, o autoritate de primă mărime în psihologia dezvoltării copilului de la naștere până la trei ani, afirmă că, pe parcursul acestor ani, curiozitatea este o caracteristică de comportament în pericol de a rămâne neexploatată.
Dacă nu-i permiți să exploreze e posibil ca el să se ducă în acele locuri imediat ce tu te întorci cu spatele, fapt ce îl expune pericolului de a se lovi fiind nesupravegheat sau mai rău, în timp va deveni fățarnic și mincinos. Pe de altă parte, copilul te poate asculta inhibându-și curiozitatea/dorința de a explora și descoperi locuri și lucruri noi. Această atitudine riscă să îi afecteze, mai târziu, demersul școlar, devenind un elev care nu-si va afirma niciodata potențialul, va fi tot timpul nesigur pe sine, timid și fără inițiativă.

Este mult mai bine să-i spui copilului curios: „Îţi ţin eu vaza, dacă vrei s-o atingi” sau: „Dacă vrei să știi ce este dincolo de gard, hai să mergem împreună”. Sau, mai simplu, îndepărtează din calea lui acele lucruri de valoare, de care nu vrei să se atingă.

De exemplu, articolele obișnuite din gospodărie, precum capacele de borcane sau cârligele de rufe, reprezintă, pentru copiii mici, niște jucării deosebit de interesante. Chiar și fructele și zarzavaturile, precum merele, roșiile, nucile, portocalele sau bananele, sunt, adesea, obiecte neobișnuit de atrăgătoare pentru un copil. Pentru miros, încearcă o lămâie sau chiar o bucată de hrean; pentru gust, încearcă usturoiul, măcrișul sau diverse zarzavaturi; pentru auz, încearcă obiecte care produc diferite sunete, precum cutiuţe de plastic de diferite dimensiuni cu pietricele în ele; pentru pipăit, încearcă hârtie glasată, un burete, o bucată de blană sau chiar o cutie „cu surprize” în care să pui în fiecare zi un alt obiect, pe care copilul să nu-l poată vedea, dar pe care să-l identifice doar după pipăit.

Stimularea intr-o măsură prea mică sau prea mare poate influența în mod negativ copiii. Fiecare copil are nevoie de grade diferite de repaus și de acțiune. Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa îi poate fi staisfăcută copilului de un un părinte care este suficient de consecvent și de puternic, încât să-i acorde copilului libertate în cadrul unui mediu planificat și ţinut sub control.


Bibliografie:

Briers, Stephen – ”Ghid practic pentru părinți”, Editura Polirom, București, 2009
Dolto, Francoise - ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, București, 1994
Kuzma, Kay- “Intelege-ti copilul”, Editura „Viaţă și Sănătate”, București, 2003.
White, Burton L.- ” The First Three Years of Life” (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, Inc., 1975).

Psih. Carmen Vieru

-----------------------------------------------------------------------------------

Inteligenţa emoţională la copii (II)
Cele 5 Principii ale educaţiei bazate pe inteligenţa emoţională



Într-un articol anterior am vorbit despre capacităţile circumscrise inteligenţei emoţionale, în acest articol vom aborda cele 5 principii ale educaţiei bazate pe inteligenţa emoţională.

1. Fiţi conştient de sentimentele dvs. şi de ale celorlalţi

Suntem conştienţi de gândurile noaste, reacţionăm la situaţiile din jurul nostru şi totuşi de foarte puţine ori ne oprim să observăm ce simţim. Un părinte care a reacţionat într-un mod care îi displace poate să se întrebe care a fost emoţia care a stat în spatele reacţiei sale. Oare s-a simţit neînţeles, neputincios? Este important să se identifice emoţia cât mai specific, nu în termeni generali (bine/rău, vesel/trist). Astfel, va ajunge să se cunoască mai bine şi va putea să verifice cu realitatea, să îşi dea seama că nu a fost neputincios şi data viitoare când se va afla într-o situaţie similară să fie conştient de puterea sa, ceea ce va duce la o reacţie asertivă. Înţelegând propriile sentimente şi nevoi va fi mult mai uşor ca părintele să înţeleagă sentimentele care stau în spatele comportamentelor copilului său. El nu îşi va mai vedea copilul ca rău pentru o anumită năzbâtie, ci va înţelege că de fapt copilul avea nevoie de atenţia sa. Aşadar, acest prim pas creează bazele unei relaţii pozitive între părinte şi copil.

2. Fiţi empatic şi înţelegeţi punctele de vedere ale celorlalţi
Empatia presupune mai mult decât a ştii care sunt sentimentele celuilalt, ea înseamnă a-l înţelege pe celălalt la un nivel mai profund, a simţi ce înseamnă să fii în pielea lui şi a te purta cu el aşa cum şi tu ai avea nevoie să se poarte alţii cu tine într-o situaţie similară. Un părinte poate să ştie că cel mic este trist şi totuşi să ţipe la el şi să-i ţină morală, dar un părinte empatic va ştii că întâi este nevoie să ajute copilul să-şi gestioneze sentimentele. Acest părinte va recunoaşte starea copilului “Văd că eşti nemulţumit” şi va iniţia gestionarea problemei din acest punct plin de căldură şi de înţelegere.

3. Dobândiţi-vă echilibrul şi faceţi faţă impulsurilor emoţionale şi comportamentale

Copii sunt impulsivi şi cu greu pot să îşi stăpânească o reacţie emoţională sau comportamentală. Adulţii însă beneficiază de mecanisme mult mai eficiente de control, aşadar ei pot constitui modele sănătoase pentru copii lor atunci când vine vorba de autocontrol. Părintele are dreptul să aibă sentimente negative, însă el îi arată copilului că nu reacţionează imediat în baza acestor sentimente. În consecinţă, părintele poate spune: “Sunt foarte furios în momentul ăsta” şi copilul va înţelege că stările afective pot fi exprimate verbal şi că nu este nevoie să loveşti ceva sau pe cineva atunci când eşti furios.

4. Construiţi-vă scopuri şi planuri pozitive

Atunci când ne construim planuri şi ne stabilim scopuri viaţa noastră capătă structură şi avem posibilitatea să obţinem mai des satisfacţii prin împlinirea scopurilor decât dacă acestea nu ar fi stabilite conştient. De exemplu, poate că un părinte a făcut foarte multe lucruri într-o zi, însă la sfârşitul acelei zile se simte extenuat şi nemulţumit, crede că mai avea atâtea de făcut şi imaginea sa de sine are de suferit cu timpul. În momentul în care concepi un plan adaptat ritmului tău, poţi să îşi dai răgazul să te feliciţi pentru ce ai realizat. De exemplu: “Astăzi mă ocup de copilaş şi merg la cumpărături, nu îmi voi face griji pentru călcatul rufelor pentru că activitatea asta e inclusă în planul de mâine”. Capacitatea noastră de a planifica poate fi îmbunătăţită prin monitorizare şi feedback: la finalul unei săptămâni părintele îşi dă seama că poate a planificat prea multe activităţi pentru o zi şi nu a putut să se ţină de plan, nu este nicio problemă, va ştii cum să-şi distribuie sarcinile pentru săptămâna viitoare astfel încât să se simtă mai confortabil. Să nu uităm că organizarea este o calitate esenţială pe care copii este necesar să o înveţe încă de timpuriu, deoarece le oferă limite clare şi posibilitatea de a se autoevalua, cu vremea ei creându-şi un sistem personal de referinţă pentru propria persoană. Astfel ei vor fi protejaţi de la a îşi însuşi fără discernământ etichetele puse de ceilalţi.

5. Folosiţi aptitudini sociale pozitive în relaţiile cu ceilalţi

Capacitatea de a avea relaţii pozitive cu ceilalţi este importantă atât pentru părinte cât şi pentru copil. Pentru aceasta este nevoie de aptitudini sociale precum comunicarea şi rezolvarea de probleme. După cum ştim, a comunica înseamnă mai mult decât a vorbi, înseamă a asculta, a-ţi aştepta rândul într-un dialog, a ştii să-ţi susţii punctul de vedere respecându-l pe al celuilalt ş.a.m.d. Copilul învaţă de la părinţii lui ce înseamnă apartenenţa la un grup (familia) şi cum se desfăşoară relaţiile cu cei din afara grupului, de aceea este bine ca părintele să îşi dezvolte anumite aptitudini sociale printre care: capacitatea de a face alegeri bune din multitudinea de opţiuni disponibile şi capacitatea de a-şi reveni atunci când apar inevitabilele blocaje şi conflicte în relaţiile cu ceilalţi.

A fi părinte este o adevărată provocare şi iată că, pe lângă sarcina de a ne educa copilul, intervine şi necesitatea de a ne apleca asupra noastră şi asupra propriilor noastre capacităţi. Vă invităm să priviţi această realitate nu ca pe o sarcină în plus a meseriei şi aşa solicitante de părinte, ci ca pe ocazia minunată pe care ne-o dă copilul nostru de a creşte şi de a ne dezvolta împreună cu el.



Referinţe bibliografice

Campbell Ross – Educatia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001
Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor,    Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006


Psih. Andreea Matauan
 ____________________________________________________

I-ai spus azi copilului tău că ai încredere în el?


De câte ori te gândeşti la anii de şcoala îţi aduci cu siguranţă aminte de acei colegi care păreau că ştiu întotdeauna totul, că au răspunsuri deja pregătite, că nu le este teama să răspundă chiar dacă ceea ce spuneau era uneori gresit. Nimic nu părea să-i demotiveze. Probabil că acei colegi au avut norcul ca în familie să li se cultive în nenumărate rânduri încrederea în sine.
Iată, în continuare, câteva idei cu privire la modul în care îi puteţi arăta copilului dumneavoastră că aveţi încredere în el (ţineţi cont de faptul că este bine ca lauda să fie adresată în legătură cu o sarcină pe care a îndeplinit-o, nu la modul general):

Pentru copilul de un an:

  • Încurajaţi-l să mănânce singur. „Bravo, Maria! Ai reusit să duci linguriţa la gură, singură! Mama/tata este tare mandră/u de tine!”
  • Încurajaţi-l  să urmeze anumite îndrumări simple. „Vino la mama/tata! Bravo, ai fost curajos să faci asta de unul singur!”
  • Cereţi-i să vă aducă diferite obiecte. „Adu-mi te rog, ursuletul! Bravo, poti face şi lucruri care par a fi mai grele!”
Pentru copilul de doi ani:
  •  Încurajaţi-l să se îmbrace, să se spele şi să meargă la toaletă singur, spunându-i: „Poţi să faci acest lucru singur!”
  •  Apreciaţi copilul atunci când  manifestă iniţiativa de a îndeplini el însuşi anumite activităţi. „Ai fost curajos/descurcăreţ şi ai făcut totul de unul singur" 
  • Lăsaţi-l să participe la activităţi de grup. „Ai avut incredre atunci când te-ai prezentat noului tău coleg de joaca".
Pentru copilul de trei ani:
  • Ascultaţi ce are de spus şi arătaţi-i că-l luaţi în serios. „Pari a fi foarte încrezător când povesteşti. Felicitari, se vede că te pasionează!”
  • Lăsaţi-l să răspundă la întrebări (evitaţi să răspundeţi în locul lui). „Tu ce parere ai? Cum crezi ca as raspunde eu în locul tău? Cum crezi că ar răspunde eroul tău preferat?”
  • Întrebaţi-l ce i-ar plăcea să facă. „Azi e sâmbata. Am putea vizita gradina zoologica sau am puteam merge în parc. Ţie cum ţi-ar plăcea să ne petrecem timpul liber?”
  • Întrebaţi-l ce cântece i-ar plăcea să cânte dându-i câteva opţiuni din care să aleagă.
Pentru copilul de patru ani:

  • Permiteţi-i să-i înveţe pe alţi copii „Andrei, hai să îţi arăt cum funcţionează noua mea jucărie”.
  • Încurajaţi-l să-si rezolve singur problemele, indiferent dacă acestea sunt de natură intelectuală sau socială, încercaţi să-i oferiţi suport emoţional în timp ce îl ascultaţi. „Înţeleg că te-ai simţit nedreptăţit atunci când educatoarea te-a pedepsit”
  • Încurajaţi-l să deseneze singur şi să se implice în activităţi creative.
  • Daţi-i ocazia să îndeplinească diferite comisioane simple.
Pentru copilul de cinci ani: 
  • Spuneţi-i: „Ştiu că nu vrei să faci acest lucru, dar am nevoie de ajutor şi ştiu că mă pot bizui pe tine să mă ajuţi". 
  •  Lăsaţi-l să vă cânte cântecele şi să vă spună poveştile pe care le inventează singur. 
  • Bucuraţi-vă alături de el de farmecul si ineditul lucrurilor mărunte.      
  • Permiteţi-i să-şi planifice, să-şi realizeze şi să-şi evalueze singur metodele de învăţare.

De fiecare data lăudati-va copilul descriind ceea a realizat, un simplu bravo nu îi dezvoltă încrederea în sine. „Bravo, casa are ferestre, copacul este plin de fructe, ai reuşit să aduci găletuşa etc.”!  Comunicand cu copii nostri şi apreciind realizările lor concrete le confirmăm că sunt valoroşi şi capabili de reuşită. Ei au toate şansele să dezvolte în timp obiceiuri mentale pozitive, ca de exemplu:
  • Acceptarea necondiţionată de sine: „Sunt o persoană plăcută şi bună la foarte multe lucruri”. 
  • Asumarea riscurilor: „Nu este nicio problemă dacă greşesc atunci când încerc să fac ceva nou.” 
  • Independenţa: „Este bine să spun ceea ce simt şi gândesc. Nu trebuie să mă las condus de colegii mei atâta timp cât nu sunt de acord cu ei.” 
  • Gandirea de tip POT REUSI: „Pot face chiar şi lucrurile dificile.”
Cărţi care ilustrează personaje caracterizate de încredre: Căsuta din oală, „Mica Sirenă”, „Aventurile lui Pinocchio”, „Degeţica”, „Fram ursul polar”



Referinţe bibliografice:

 Kay Kuzma- “Intelege-ti copilul”, Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2003.
Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006


Psih. Carmen Vieru
_________________________________________________

Inteligenţa emoţională la copii (I)
Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională


O educaţie bazată pe dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului este o educaţie fundamentată pe iubire, însă nu numai, ea necesită cunoştinţe şi preocupare din partea părinţilor în acest sens. A fi părinte presupune un şir nesfârşit de provocări, de situaţii conflictuale, de crize neaşteptate. Modul în care părinţii reacţionează la aceste evenimente nu este lipsit de importanţă, reacţia poate influenţa în bine sau în rău personalitatea copilului şi respectul de sine. Haim G. Ginott spunea “Ne place să credem că doar un părinte în neregulă reacţionează în moduri nocive pentru copil. Dar, din nefericire, chiar şi părinţii afectuoşi şi bine intenţionaţi învinovăţesc, umilesc, acuză, ridiculizează, ameninţă, mituiesc, pun etichete, pedepsesc, predică şi moralizează”. Am ales să cităm acest paragraf deoarece el ilustrează că dragostea pentru copil este esenţială, doar că este bine ca ea să fie însoţită de informaţii despre comunicarea sănătoasă.

Inteligenţa emoţională presupune şase capacităţi distincte. Vă propunem un exerciţiu: în timp ce le citiţi încercaţi să vă autoevaluaţi aceste abilităţi gândindu-vă la exemple concrete din viaţa dumneavoatră în care ele se confirmă.

Capacitatea de a:
1. Simţi
2. Identifica propriile sentimente
3. Identifica sentimentele altora
4. Exprima în exterior sentimentele
5. Comunica sentimentele altuia
6. Dirija propriile comportamente

Dezvoltarea emoțională a copilului are la bază capacitatea părinților de a-și înțelege și accepta propriile sentimente şi emoții, precum și modalitatea în care aceștia își exprimă trăirile. Cu toţii dispunem de inteligenţă emoţională, însă anumite persoane pot fi mai inhibate decât altele din acest punct de vedere, ele îşi pot bloca propriile capacităţi de a simţi şi de a rezona cu ceilalţi din varii motive ce ţin fie de moştenirea genetică, fie de modul cum au fost educate, fie de experienţele de viaţă. Vom explora în articole ulterioare modalităţi de a debloca propriul potenţial emoţional.

Ce părinte nu îşi doreşte un copil inteligent, cu aptitudini variate în diferite arii de cunoştinţă? Toate acestea ţin de sfera cognitivului, a gândirii, şi sunt importante, însă aspectul emoţional nu este deloc de neglijat. Dimpotrivă, dezvoltarea laturii afective îl ajută pe copil în formarea unui caracter frumos, în stabilirea unui cod moral propriu, în gestionarea diferitelor bariere şi dificultăţi cu care se va confrunta pe parcursul vieţii. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copil presupune ca el să îşi formeze o imagine de sine realistă şi clară, să dea dovadă de siguranţă de sine şi să nu se clatine în faţa primei  situaţii neplăcute, deoarece îşi înţelege nevoile şi sentimentele şi înţelege sentimentele altora. Un copil ai cărui părinţi sunt atenţi la aspectul emoţional al educaţiei sale va ştii să se iubească şi să dăruiască iubire celor din jur, va ştii că este o persoană valoroasă, chiar dacă nu este întotdeauna perfect. 


Referinţe bibliografice

Campbell Ross – Educatia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001
Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor,    Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Psih. Andreea Matauan

Abonați-vă la: Postări (Atom)