Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de sine pozitive.
1. Permiteţi-le copiilor să aleagă
Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.
În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.
2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor
Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă...”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.
3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor
Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.
4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor
Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.
Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.
Referinţe bibliografice
Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu