Jocul
Există trei categorii principale de joc: jocul - exerciţiu, considerat a fi forma cea mai primitivă, care nu comportă niciun fel de simbolism, constând în repetarea unor acţiuni doar pentru plăcere; jocul simbolic – despre care vom vorbi, care atinge apogeul în jurul vârstei de 2-3 ani şi 5-6 ani; jocul cu reguli (bile, şotron), a cărui importanţă creşte odată cu dezvoltarea vieţii sociale a copilului.
Freud observa la unul din copiii săi un joc cu o bobină legată de o aţă. Copilul arunca mosorul afară din leagăn şi îl trăgea înapoi de fir. Jocul simboliza plecările şi revenirile mamei. Ea putea pleca, dar, simbolic, copilul ştia că ea va reveni….ca mosorul. Jocul simbolic îi permite copilului să-şi dobândească echilibrul afectiv şi intelectual, deoarece prin simbol copilul va dispune de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său, fără constrângeri şi sancţiuni.
În jocul simbolic, reapar de cele mai multe ori, conflictele afective. Putem fi siguri, de pildă, că dacă la masă s-a produs o scena banală, (copilul nu îşi mănâncă supa, iar părinţii încearcă să-l convingă) care l-a încărcat afectiv pe copil, aceasta va fi pusă în scenă, ceva mai târziu, cu ajutorul păpuşilor, copilul încercând să găsească o soluţie. Astfel, fie copilul va folosi faţă de păpuşa sa o pedagogie mai inteligentă decât cea a părinţilor săi, fie va integra în joc ceea ce amorul său propriu îl împiedică să accepte la masă (să mănânce toată farfuria de supă chiar dacă nu-i place, mai ales că de data asta păpuşa o face..). La fel, cum putem fi siguri că, dacă unui copil îi este teamă de un câine, întâmplarea îşi va găsi continuarea într-un joc simbolic în care câinii îi sunt prieteni sau copii sunt foarte curajoşi şi nu se tem de ei. Prin joc, copilul va încerca să-şi exercite o putere care, cel mai adesea, îi lipseşte în cotidianul familial, la grădiniţă sau la şcoală.
Când se întoarce de la şcoală, o fetiţă de 7 ani, îşi ordonează păpuşile, ursuleţii şi iepuraşii de pluş şi, jucându-se de-a învăţătoarea, le adresează ordine, porunci, pedepse, administrează certuri brutale şi replici exasperate de genul ”îţi mai explic odată!!”. În realitate, învăţătoarea fetiţei este o femeie calmă, blândă, deschisă, pe care fetiţa o iubeşte mult şi nu are nicio problemă la şcoală. Tocmai această relaţie de dependenţă în care se regăseşte orice copil, este aceea pe care o inversează şi caricaturizează. În jocul ei, ea ocupă o poziţie de superioritate, în timp ce la şcoală, prin forţa lucrurilor, se găseşte într-o poziţie inferioară, ea fiind cea care primeşte influenţe, fiindu-i cu atât mai greu să se elibereze de acestea, din moment ce îşi admiră şi îşi iubeşte învăţătoarea. În general, jocul simbolic poate să servească la lichidarea conflictelor, dar şi la compensarea trebuinţelor nesatisfăcute, la răsturnări de roluri (supunere şi autoritate), la eliberarea şi extinderea eului.
Ar fi bine ca părinţii să le ofere copiilor şansa de a îşi elabora şi coordona propriul joc, fără să intervină. Dorind să ne implicăm în jocul copiilor riscăm să intrăm nepoftiţi în spaţiul fragil al copilului, în acel spaţiu în care copilul caută, de fapt, o evadare în propria lui interioritate. Uneori o privire e suficientă, copilul va căuta această privire atunci când va simţi nevoia.
Desenul
Desenul este pentru copil un mod de a se comunica pe sine celor din jur, mai ales atunci când nu şi-a însuşit încă pe deplin limbajul verbal. Copiii desenează din plăcere, din dorinţa de a stăpâni şi de a reprezenta, pentru a lega interiorul de exterior şi nu pentru rezultatul final. Desenul îi permite copilului să transpună în imagini ceea ce nu poate exprima în cuvinte, poate fi o modalitate de gestionare a furiei şi de a da formă unor dorinţe şi nevoi. Prin desen, se descoperă pe sine ca fiind capabil să creeze un ”obiect”, un lucru care devine treptat independent de el. Această descoperire, din ce în ce mai precoce, este esenţială pentru copil. El are puţine ocazii de a crea obiecte. Cel mai adesea, el creează ceva folosindu-se de propriile sale mâini, dar aceste creaţii sunt efemere. Desenul este permanent, poate reveni asupra lui după o vreme sau se poate mândri cu propria lui ”creaţie” în faţa celorlalţi.
Mai târziu. Întâlnim în desen şi o temă, dar această semnificaţie rămâne multă vreme supraadăugată/accesorie: un copil va spune ”Fac o corabie!”, iar după ceva timp strigă bucuros ”Este o vacă!”. Absenţa acestei continuităţi poate fi derutantă pentru adulţi. Însă, nu trebuie să uităm că desenul este un exerciţiu, un joc pentru copil. Semnificaţia vine pe parcurs ce liniile şi formele se aştern pe hârtie, pentru ca în final copilul să descopere că gestul lui are ”sens”. Foarte devreme, copilul îşi poate denumi desenul (”câine”, ”pisică”), în condiţiile în care nu poate desemna încă nicio altă activitate a sa.
Uneori, îşi mototoleşte desenul, îl rupe sau îl mâzgăleşte sălbatic. Din punct de vedere artistic, putem spune că este vorba despre o pierdere. Dar o dată cu aceasta, copilul mai descoperă ceva foarte important pentru eul său aflat în formare: desenul este cu adevărat un obiect manipulabil. Copilul dobândeşte aşadar un ”statut”, poate modifica ceva ce el însuşi a construit.
Luquet identifică patru faze ale desenului:
- „realism fortuit“ faza mazgălelii cu o semnificaţie care se descoperă în cursul desenării.
- „realismul neizbutit“, sau faza de incapacitate sintetică în care elementele sunt juxtapuse în loc să fie coordonate într-un tot: o pălărie apare mult deasupra capului, sau nasturii apar langă corp.
- „realismului intelectual“ fază în care desenul a depăşit dificultăţile iniţiale, dar care oferă în esenţă atributele conceptuale ale modelului fără preocupare pentru perspectiva vizuală. De pildă, o faţă vazută din profil va avea totuşi doi ochi, pentru că modelul are doi ochi, sau călăreţul va avea ambele picioare vizibile ca şi cum calul ar fi transparent. De asemenea, vedem cartofii îngropaţi în pămant pe camp, dacă nu au fost încă recoltaţi, sau în stomacul unui om etc.
- „realism vizual“ (8-9 ani) care prezintă două noutăţi. Pe de o parte, desenul nu conţine decat ceea ce este vizibil dintr-un punct de vedere perspectiv particular: un profil nu mai cuprinde decât ceea ce se vede din profil; părţile ascunse ale obiectelor nu mai apar în dosul ecranelor (nu vom mai vedea astfel decat varful unui copac indărătul casei şi nu tot copacul), şi obiectele de pe planul al II-lea sunt treptat micşorate (scara de proporţie) în raport cu cele de pe primul plan. Pe de altă parte, desenul ţine seama de aşezarea obiectelor după un plan de ansamblu (axele de coordonate) şi de proporţiile lor metrice.
Desenul se situează într-o interacţiune cu mediul ambient, el este simbolul controlului mediului, al comunicării în sens larg. Din toate aceste motive, desenul participă la evoluţia psihologică şi motrice a copilului. El constituie probabil ilustrarea cea mai bogată a acesteia, alcătuită din vise şi culori.
Bibliografie
Piaget, J., Inhelder, - La psihologie de l’enfant, Presses Universitaires de France, Paris, 1968
Salome, J. – Mami, tati, mă auziţi?, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008
Wallon, Ph., Cambier, A., Engelhart, D. – Psihologia desenului la copil, Editura Trei, Bucureşti, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu