Un copil poate fi foarte agitat şi neastâmpărat în anumite momente, iar în alte momente poate fi calm şi liniştit, aşadar el poate avea atât comportamente care să ducă la etichetarea lui drept un „copil rău”, cât şi comportamente care să-l plaseze în dreptul etichetei „copil bun”. Majoritatea copiilor se încadrează în această descriere, ei au comportamente diverse în funcţie de nevoile lor şi de modul în care aceste nevoi sunt satisfăcute, totuşi ei tind să primească doar una dintre aceste etichete. Unii părinţi vor spune că au un copil rău, ignorând comportamentele dezirabile, iar alţii vor spune că au un copil bun, ignorând comportamentele de agitaţie. Iată aşadar că a eticheta atunci când vine vorba de persoane înseamnă în mod fundamental a ignora o parte a personalităţii. De aceea nu există etichete pozitive, orice etichetă neagă o parte a fiinţei copilului, determinând în cele din urmă ca el să se simtă vinovat pentru acea parte care nu „e trecută” pe „etichetă”.
Una din explicaţiile venite din domeniul psihologiei sociale pentru nevoia oamenilor de a eticheta este: Eroarea Fundmentală de Atribuire. Aceasta se referă la tendinţa oamenilor de a explica manifestările comportamentale ale altora mai degrabă prin factori stabili, interiori, ce ţin de personalitate, decât prin factori exteriori, ce ţin de context. Un exemplu în acest sens este situaţia în care un copil ia o notă mică la şcoală. Unii părinţi vor reacţiona certându-l şi spunându-i că este incompetent sau leneş, iar când copilul va încerca să explice că se simţea rău în ziua respectivă sau că învăţătoarea/profesoara a fost nedreaptă părintele va riposta nervos că nu face altceva decât să îşi găsească scuze şi că în felul acesta nu va reuşi nimic niciodată. Dacă această situaţie se va repeta copilul va ajunge să se conformeze etichetei care i-a fost pusă şi va continua să ia note mici, nu va mai încerca să reuşească pentru că persoanele care îl iubesc cel mai mult, părinţii săi, i-au transmis acest mesaj: „Eşti copilul nostru, eşti leneş, acesta eşti tu!”.
Ceea ce este interesant în privinţa mecanismului erorii fundamentale de atribuire este că el se aplică doar în explicarea comportamentului celorlalţi. Când vine vorba de propriul comportament suntem mult mai dispuşi să luăm în considerare rolul contextului. Astfel, atunci când acelaşi părinte care a reacţionat cu intransigenţă la insuccesul copilului va fi chemat în biroul şefului şi i se va atrage atenţia cu privire la faptul că întârzie, sau că nu îşi face treaba suficient de bine, părintele va veni acasă nervos şi va spune cum el munceşte din greu şi că şeful este nedrept, sau favorizează alte persoane, sau ignoră toată munca pe care el a făcut-o până atunci în folosul firmei. Această discrepanţă de atribuire a cauzei între propriul nostru comportament şi comportamentul celorlalţi se numeşte eroarea părtinitoare actor-observator.
Toată lumea are şi părţi bune şi părţi rele, şi părţi frumoase şi părţi urâte, este important pentru copil să conştientizeze acest lucru, nici el, nici părinţii săi nu sunt perfecţi, sunt mult mai mult decât atât, sunt nişte persoane complete, întregi. Iată de ce laudele descriptive despre care am vorbit şi în alte articole sunt atât de importante, ele îi oferă copilului feedback legat de comportamentul său din momentul respectiv şi nu un feedback legat de persoana lui ca întreg (aşa cum fac etichetele), astfel el este liber să aleagă cine va deveni folosindu-se de pilonii sănătoşi ai laudelor descriptive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu