Etapa negativistă – “Declaraţie de Independeţă”

În primul an după naştere copilul este, cumva, un partner pasiv în viaţa dumneavoastră, el fiind un tot cu mama sa. El participă plin de interes şi cu o curiozitate maximă la toate stimulările pe care i le oferiţi, nu protestează în niciun fel, ba chiar este foarte încântat de minunăţiile care i se dezvăluie pas cu pas. În tot acest răstimp copilul dumneavoastră nu pare să fie deloc supărat dacă şurubelniţa plină de mistere este înlocuită cu inofensiva răţuşcă de pluş (pentru copil obiectul nu avea valoare în sine, el putând fi înlocuit în orice moment cu oricare altul), merge la plimbare, la băiţă, la somn atunci când dumnavoastră decideţi, fără să protesteze. Tot în această perioadă, copilul este legat puternic de corpul şi de persoana mamei, astfel încât scopurile lui nu pot fi diferenţiate de ale mamei.

În al doilea an de viaţă copilul dobândeşte independeţă fizică de mama sa, devine din ce în ce mai conştient de corpul său şi înţelege că el este separat de ceilalţi, facânddiferenţa între ”Eul- EU” şi ”Eul - TU”. Copilul pare chiar să se bucure de această nouă descoperire, îl încântă că are un stil şi o personalitate proprie şi că paşii lui sunt în contratimp cu ai părintelui. E şi îndreptăţit să se bucure, deoarece este primul pas în renunţarea la psihologia sa de sugar, care făcea tot ce îi cereau adulţii importanţi din viaţa lui. Astfel, a face pe dos pare a fi esenţa individualităţii şi unicităţii sale ca fiinţă diferită de ceilalţi. Copilul intră acum în aşa numita etapă a negativismului şi tot ce vine din partea părinţilor către el are acum un răspuns, spus cu autoritate şi încredere, şi anume: “NU..NU…NU!”

“Perioada lui NU” apare în jur de 18 luni la copiii precoce, iar la ceilalţi în jur de 21 de luni. Această etapă este foarte importantă în formare personalităţii copilului şi trebuie gestionată cu mare grijă de părinte. Este important să ştim că un copil spune ”NU” pentru a face ”Da”. Ceea ce ar însemna:”NU pentru că tu îmi spui să fac asta”, şi imediat după acea ”dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Foarte adesea este un nupronunţat cu cea mai bună dispoziţie, fără ca măcar să semnaleze vreo intenţie de a acţiona în sensul exclamat, ba chiar poate introduce o intenţie opusă. De exemplu, copilului îi place nespus să facă baie, iar când mama îl întreabă ”Andrei, vrei să faci baie?” El răspunde: “NU”…dar este deja în baie şi încearcă să dea drumul la apă. Sunteţi puţin nedumerit/ă în faţa unei astfel de reacţii şi aveţi tendinţa, naturală, de a spune că nu ştie ce înseamnă ”nu”, dar copilul cunoaşte foarte bine ce înseamnă ”nu”. E ca şi cum ar spune ”Doresc să declar de la bun început că depunându-mi votul pentru amendamentul privind baia, nu sunt influenţat de puternicele grupuri de interese din spatele acestui amendament, ci îmi exercit doar datoria de a servi interesului poporului, caz în care sunt obligat să votez ”da” pentru amendamentul privind baia, pentru că este interesul poporului, iar eu personal sunt pentru baie şi igienă personală”. (grupurile de interese fiind, în acest caz, părinţii, iar poporul, fiind copilul însuşi). Prin această declaraţie copilul este pe cale să spună ”EU…eu însumi”. Mama îi poate spune copilului ”Dacă tatăl tău ar fi aici, ţi-ar cere acelaşi lucru.”, atât, fără să insiste prea mult. După câteva minute copilul va face sigur ce i se cere, o va face pentru a deveni şi el ”om mare”, pentru a nu rămâne un bebeluş căruia i se ordonă ce trebuie să facă.

Astfel nu trebuie să transformăm într-o ”criză guvernamentală” fiecare nu al copilului la încercările noastre de a-i schimba scutecul, de a-l opri să scormonească în lada plină de gunoi sau să danseze plin de fericire în balta din faţa casei, deaorece vom provoca adevărate crize de nervi care nu vor face decât să amplifice revolta ”cetăţeanului”.

Prin urmare părinţii trebuie să vadă această perioadă ca fiind una pozitivă şi să înţeleagă că în spatele ei se află strădania asiduă a copilului de a deveni o persoană unică, valoroasă şi independentă, capabilă să stabilească legături permanente cu lumea reală. Înţelegând astfel această perioadă, putem privi negativismul ca pe o „declaraţie de independenţă”, dar una care nu trebuie neapărat să ducă la căderea „guvernului” aflat la putere (a se citii părinţii) sau să ducă la convocarea „congresului” sau la o „nouă legislaţie” ori la o „demonstraţie de forţă”. „Cetăţeanului” trebuie să i se permită să protesteze faţă de schimbarea scutecului (până la urmă, este scutecul lui!), iar „guvernul” îşi poate exercita prerogativele în materie de schimbarea scutecului, fără a declanşa o criză. Când „cetăţeanul” este mic şi nu poate vorbi pentru a-şi susţine punctul de vedere, este nevoie de inventivitate şi răbdare pentru a rezolva problema, iar dacă nu vom trata această situaţie ca pe „conspiraţie împotriva guvernului”, el va dobândi o atitudine dezirabilă vis-a-vis de schimbarea scutecului, apreciind-o ca pe un eveniment obişnuit ce nu-l privează de drepturile omului.

Atenţie! Perioada negativistă este una normală în dezvoltarea personalităţii copilului aducându-i acestuia beneficii, dar în condiţii normale, nu atunci când se transformă în anarhie. A gestiona eficient această etapă înseamnă mult mai mult, copilului trebuie să i se comunice foarte clar care-i sunt drepturile şi responsabilităţile. Dar tot timpul trebuie să îi consolidăm copilului nostru respectul de sine, chiar şi atunci când îl certăm şi corectăm.

Bibliografie

Fraiberg, H. Selma – ”Anii magici”, Editura trei, Bucureşti, 2009

Dolto, Francoise – ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Psih. Carmen Vieru