Analizând din punct de vedere psihologic agresivitatea şi furia copilului, vom realiza că scopul acestor tipuri de manifestări este exprimarea de sine sau obţinerea unui beneficiu. Astfel, în faţa agresivităţii proprii sau a altora, copilul are nevoie de înţelegere, de pavăză şi îndrumare . Are nevoie ca noi, părinţii, să-i oferim o alternativă comportamentală acceptabilă social, ci nu reproşuri şi pedepse.
Trebuie să ţinem cont de faptul că nu toate comportamentele, care implică distrugere, murdărire, lovire sunt forme de agresivitate. Copilul mic explorând lumea poate fi neîndemânatic, neatent, îşi poate exprima tumultuos iubirea sau poate fi ambivalent. Prin urmare, deşi gestul său are în sine o motivaţie pozitivă (curiozitate, interes, implicare), rezultatul acţiunilor sale produce frustrare adultului: ceasul primit moştenire este desfăcut în bucăţele, pereţii sunt pictaţi cu mare ”artă”, rochia favorită a mamei este sacrificată pentru garderoba păpuşii….
Un copil mic, descoperind lumea, este fascinat de rezultatul acţiunilor sale, de schimbările pe care le produce. El nu poate înţelege că provoacă o durere, deoarece nu o înţelege. Pentru el ceasul de perete este ceva fascinant, ceva magic ce ascunde cu încăpăţânare tainele fizicii. O faţă furioasă este un spectacol, trăsăturile se schimbă, ochii devin agresivi şi răi, culoarea feţei trece prin mai mule registre de la paloare la îmbujorare şi invers. Părintele ce supravieţuieşte fără a deveni nepăsător sau răzbunător în faţa agresivităţii copilului său îi oferă o bună conţinere afectivă. Copilul se simte în siguranţă, iar starea de tensiune se diminuează. Dacă limitarea este prea brutală, iar manifestarea agresivităţii copilului nu este permisă nicicum, atunci ea este întoarsă către sine ca autoagresivitate (dureri de cap, răceli…). Reacţia adultului la agresivitatea copilului este şi un model de gestionare, model ce va fi preluat şi interiorizat de către copil. Astfel, copilul furios, înspăimântat, rănit, îşi poate proiecta aceste afecte asupra părintelui, găsind o modalitate de a-l face să le simtă pe propria-i piele. Adultul, dacă nu se apără prin nepăsare, se va simţi el însuşi furios, speriat sau rănit. Reacţia sa este un exemplu, un model pentru copil.
Părinţii au tendinţa de a dramatiza în legătură cu manifestările de agresivitatea ale copilului, fapt ce duce la accentuarea acestora. Aşa se face că agresivitatea copilului în raport cu adulţii ajunge să fie mult mai puternică şi mai violentă decât cea din relaţiile cu copii. Manifestările de agresivitate dintre copii sunt un mod de a relaţiona. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt niciodată prea puternice dacă nu intervin adulţii cu spaima lor şi tentaţia reprimării.
Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi, o vor folosi ca formă de atac şi de apărare, ca formă de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a relaţiilor. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată ( în competiţie, utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).
Cauze ale agresivităţii
v Ambivalenţa afectivă. Copilul îşi iubeşte părinţii ca repere deja interiorizate, căci are nevoie de ei, dar îi şi urăşte atunci când frustrează, interzic sau impun. Iubirea şi ura, deşi diferenţiate secvenţial, se adresează aceleaşi persoane ceea ce prinde copilul la mijlocul unor trăiri contradictorii.
v Sentimentele de neputinţă. Cu cât regulile impuse de adulţi sunt mai clar explicate prin consecinţe şi consecvent aplicate, cu atât copilul se va supune mai uşor lor.
v Ambivalenţa faţă de părintele de sex opus (perioada Oedipiană). Agresivitatea copilului în perioada oedipiană este greu de înţeles şi de suportat, dar ea are un rol important în dezvoltarea copilului.
v Atragerea atenţiei. Un copil care vede că fratele mai mic acaparează, prin nevoile sale, aproape toată atenţia mamei, va face şi el ce poate pentru a atrage atenţia (va sparge o farfurie, va ţipa cât îl ţin puterile, îl va agresa pe cel mic…).
v Nevoia descărcării tensiunilor şi frustrărilor pe care le suportă pasiv, pentru ca mai apoi să se descarce. O palmă primită de la bunica, va fi o urmată de o palmă dată unui coleg, transformându-se din victimă în agresor.
v Nevoia unui model de autogestiune. Copilul furios este copleşit, speriat şi nu ştie cum să reacţioneze. El se orientează în mod natural către părinţi pentru a-i întreba cum reacţionează ei atunci când sunt furioşi. Dacă părintele va reacţiona şi el la rândul lui furios, copilul va fi nedumerit şi-l va provoca din nou. Indiferent de forma de manifestare a agresivităţii trebuie să reţinem că un copil nu are forţa de a ieşi din acest cerc. Părintele este cel care trebuie să spună STOP, el este este cel care poate cugeta pentru a schimba ceva. Începând cu propriul comportament.
v Spaima. Dacă un copil nu se simte în siguranţă, dacă se simte ameninţat, dacă nu simte sprijinul părinţilor, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.
v Răspunsul la aşteptarea agresivă. Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat de părinte sau pentru că părintele are nevoie să fie aşa. De pildă, un părinte care are nevoie să se simtă eminamente bun, fără pată şi greşeală, este de fapt un adult ce îl provoacă pe celălalt să-şi asume partea de ”rău” , de nefuncţionalitate din relaţie. Relaţia părinte - copil, ca orice relaţie umană, are şi aspecte negative. Dacă acestea rămân neasumate de părinte, se înţelege că i se impun copilului spre preluare. Părintele îi mai poate impune copilului comportamentul agresiv, atunci când este excesiv de intruziv.
v Proiectarea. Dacă jocul copilului deranjează prea mult sau prea adesea, atunci cauza se află în intoleranţa adulţilor. Un copil forţat să se joace în şoaptă riscă să devină un copil care nu se mai joacă deloc, un copil interiorizat sau, dimpotrivă, unul hiperactiv.
v Panica de a nu fi înţeles. Copilul se răzbună pe mama pentru că nu-l ia în seamă, pe tată pentru că-i impune să nu fie cuminte, pe bunica pentru că-l alintă din nevoia de a se simţi bună şi utilă.
v Deposedarea. Un copil are drept de proprietate asupra hainelor sale, asupra jucăriilor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Dacă îi cerem prea insistent unui copil să-şi cedeze jucăria, altui copil care o revendică – este de aşteptat ca el să i-o dea…..în cap. copilul are astfel două motive întemeiate pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.
Bibliografie:
Speranţa Farca, - ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, Bucureşti, 2010.
Psih. Carmen Vieru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu