Fie din teama de responsabilitatea mare ce vine odată cu rolul de mamă, fie din vinovăţie pentru timpul scurt petrecut în preajma copilului, fie dintr-o anxietate bazală, unele mame au tendinţa de a proteja în exces copilul. Chiar şi după 2 ani, atunci când cel mic se împiedică şi cade se reped să îl ridice, fac lucruri în locul copilului pe care el ar putea foarte bine să le facă singur la vârsta lui (ex: hrănesc cu linguriţa copilul de 3-4 ani, el fiind capabil să ducă singur tacâmul la gură, răspund pentru el atunci când cineva îl întreabă ceva, se adresează adesea copilului spunând “ai grijă”, ca şi cum la tot pasul ar fi pericole etc). Cu siguranţă că nicio mămică nu este de condamnat pentru aceste comportamente, până la urmă ele survin din dragostea foarte mare pe care o poartă copilului şi din dorinţa ca lui să îi fie bine. Însă este bine să fim conştienţi de riscurile pe care o asemenea atitudine faţă de copil le implică, deoarece în felul acesta putem deveni mai atenţi la propriul comportament şi ne putem manifesta dragostea faţă de copil şi altfel, oferindu-i autonomia de care are nevoie, în funcţie de stadiul de dezvoltare psiho-socială.
Jerome Kagan (psiholog la Universitatea Harvard) a studiat temperamentul copiilor şi modul în care acesta poate fi influenţat şi potenţat de mediu, fie acesta grădiniţa sau familia. Kagan a descoperit că în cazul copiilor care sunt “din fire” mai fricoşi, care încep să plângă mai des, sunt timizi şi par neîncrezători în ceea ce priveşte propriile capacităţi, fermitatea din partea părinţilor duce la o reducere a fricii. De când se nasc şi mai ales de când încep să meargă misiunea copiilor este de a explora şi de a testa limitele, ei se întâlnesc mereu cu situaţii necunoscute pe care simt nevoia să le investigheze. Uneori este foarte bine ca părintele să pună limite clare spunând pur şi simplu: “Acolo nu e voie!” “Ia mâna!” atunci când, de exemplu, copilul se îndreaptă spre ceva categoric periculos. Copilul se confruntă cu o mică doză de incertitudine, dar înţelege că se află în faţa unei limite venite de la autoritate şi asta îl linişteşte. În schimb dacă mama spune pe un ton rugător: “Mami, te rog să ai grijă, dacă pui mâna s-ar putea să îţi faci rău...”, copilul nu percepe o interdicţie şi va simţi în continuare compulsia de a încerca să atingă respectivul obiect, sau o va face chiar în preajma mamei a cărei reacţie poate fi să îl ia de acolo îngrijorată, să îl pupe şi să îi spună cu dojană că “i-a zis că nu e voie acolo”, mesajul pe care copilul îl primeşte este ambivalent, ceea ce îi sporeşte teama şi neîncrederea, ca şi cum nu ar exista nimic clar pe care să se poată baza. Mulţi copii cu mame supraprotective ajung să considere lumea ca pe un spaţiu nesigur şi periculos, un spaţiu în care ei nu au mijloacele de a se descurca singuri.
Concluzia lui Kagan a fost următoarea: “Se pare că mamele care îşi protejează copiii ce reacţionează prea puternic, ferindu-i de frustrări şi anxietate, în speranţa de a obţine un rezultat pozitiv exacerbează de fapt nesiguranţa copilului şi obţin efectul contrar.” În acest sens, în practica făcută în facultate la un spital din Bucureşti, vorbeam cu psihologul din spital despre cele mai bizare motive întâlnite în experienţa sa pentru care un copil sau adolescent a vrut să se sinucidă. Psihologul mi-a răspuns că un tânăr a avut o tentativă de suicid din cauză că părinţii nu i-au cumpărat un apartament chiar în centrul oraşului, iar o altă fată a ajuns la spital cu supradoză de medicamente din cauză că o colegă îi folosise rujul la şcoală. Suicidul este o soluţie extremă la care puţini apelează, însă aceste cazuri sunt un exemplu pentru ce se poate întâmpla atunci când copiilor li se oferă totul şi nu li se interzice nimic. Dând piept în cadrul vieţii lor din afara familiei cu un refuz, cu o încălcare a propriilor nevoi, sau, chiar şi în familie, neprimid de la părinţi mereu atât de mult pe cât se aşteaptă, ei pot simţi că se află în faţa unei tragedii peste care nu pot trece. Mulţi din aceşti tineri nu dobândesc în copilărie capacitatea de a îşi autoregla emoţiile, de a gestiona singuri tristeţea sau furia simţite în urma unei frustrări.
De asemenea în acest context este de menţionat că în primul an de viaţă, nu există riscul de a răsfăţa copilul. Ana Savin îndeamnă: “Nu vă fie teamă că o să răsfăţaţi copilul - “A răsfăţa un copil” înseamnă a accepta ca acesta să persiste în a păstra un comportament infantil dincolo de momentul în care este apt psihologic să îl abandoneze. DAR – aceasta este o restricţie foarte importantă – conceptul răsfăţării unui copil nu se poate aplica nou născuţilor şi nici copiilor sub doi ani.” Se pare că există o vârstă critică între 10 luni şi un an şi jumătate în care dacă de fiecare dată când plânge şi este neliniştit copilul va fi calmat de mamă, luat în braţe, el va învăţa mai uşor să se calmeze singur ulterior, când va depăşi această vârstă. Este foarte important ca el să fie calmat şi înainte de 10 luni, doar că între 10 şi 18 luni se formează rapud conexiunile pe creierul limbic. Aşadar este foarte săntătos ca cel mic să fie calmat şi luat în braţe până la o anumită vârstă, dar apoi aceste comportamente fireşti ale mamei pot deveni dăunătoare pentru construirea siguranţei de sine a copilului. Este important să fim atenţi la stadiul de dezvoltare în care se află copilul nostru şi să ne adaptăm cerinţelor lui specifice.
Bibliografie:
Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani
Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională
Psih. Andreea Matauan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu