Cele 6 etape de dezvoltare a copilului

Psihoterapeut Andreea Matauan - AITA 

De la nastere si pana la varsta de 3 ani, copilul  cu o dezvoltare tipica invata foarte multe lucruri. El invata cum sa existe in lume, incepe sa fie capabil sa se calmeze singur, sa se simta bine in propriul corp, sa relationeze cu parintii si sa se bucure de dragostea lor, sa-si manifeste nevoile si sa inceapa sa aiba ganduri si idei despre ceea ce se intampla in jurul lui, pe care poate sa le exprime.

       Bubu descoperind o jucarie cu sunet la Asociatia AITA

In cazul copiilor cu tulburari de dezvoltare, achizitiile specifice acestor stadii sunt de multe ori mult mai dificil de atins. Iar cunoasterea etapelor de catre parinti si specialisti este importanta. Daca observam ca un copil de 2 ani este inca in etapa 1, in care ii este greu sa se calmeze singur si sa gaseasca liniste in propriul corp, vom sti ce asteptari sa avem de la el si cum sa il ajutam, vom sti ca el are nevoie sa mastereze etapa 1 si ca nu ii putem cere comportamente specifice etapei 4, de exemplu.

Etapa 1 – Autoreglare si interes pentru lume (0-6 luni)

Prima provocare a unui nou-nascut este sa faca fata tuturor impulsurilor senzoriale care vin spre el. Se intalneste cu sunete, cu lumini si culori, cu diverse atingeri, cu un evantai de mirosuri si experimenteaza gustul. In aceasta prima etapa el invata cum sa integreze informatia senzoriala reglandu-si raspunsul si gasindu-si starea de calm. Bebelusul invata cum sa se simta bine in propriul corp, in cadrul mediului sau.

Etapa 2 – Intimitate, implicare si gasirea dragostei (7-12 luni)

Dupa ce s-a obisnuit cu lumea care il inconjoara, copilul a invatat sa isi identifice parintii, iar aceasta a doua etapa este cea in care relatia cu parintii este un izvor de bucurie si de siguranta. Bebelusul este foarte atasat de parintii sai si poate deja sa le arate cat de „indragostit” este de ei: ii priveste in ochi, le zambeste, se lumineaza la fata cand ei intra in campul sau vizual. Masterarea acestei etape reprezinta o fundatie importanta pentru dezvoltarea ulterioara, copilul stie ca relatiile de dragoste sunt posibile si ca poate sa exploreze in continuare mediul in siguranta. Tot in aceasta etapa se dezvolta si abilitati precum: a-si mentine atentia timp de 30 de secunde, a discrimina diverse sunete si a identifica vocile parintilor, a recunoaste obiecte si persoane familiare.

Etapa 3 – Comunicarea in doua sensuri (13-18 luni)

Pe langa bucuria de a fi impreuna cu mami si cu tati, copilul descopera in aceasta etapa ca el poate influenta comportamentul parintilor sai: daca el zambeste, tati o sa-i zambeasca la randul lui; daca isi intinde mainile catre mami, mami o sa isi intinda si ea mainile spre el. In felul acesta se creeaza comunicarea bidirectionala, un dialog ia nastere intre copil si parintii sai. Copilul devine o fiinta care poate sa isi impuna vointa in lume, poate sa influenteze mediul in care traieste si constientizeaza asta. Daca scapa o jucarie pe jos, aceasta face un zgomot; daca apasa un buton, jucaria incepe sa cante; daca plange, mami vine la el etc. Comunicarea in doua sensuri este esentiala pentru dezvoltarea si intelegerea relatiilor cu ceilalti: daca cel mic ia jucaria altui copil, acela nu o sa mai se mai joace cu el (copilul poate invata dezavantajele acestei actiuni), daca o prinde pe mami de mana, mami il prinde si ea de cealalta mana (copilul invata cum sa isi arate afectiunea).

Etapa 4 – Comunicarea complexa (19-24 luni)

Daca in stadiul anterior, comunicarea se rezuma la un sigur gest pe care copilul il facea pentru a primi raspuns, in aceasta etapa copilul devine capabil sa indeplineasca si sa inteleaga o serie mult mai larga de gesturi. Acum poate sa isi arate bucuria de a fi impreuna cu parintii alergand catre ei, dandu-le o imbratisare si un pupic. In aceasta etapa, copilul dispune de mai multe mijloace de a-si exprima dorintele: poate sa ia parintele de mana, sa-l duca in locul in care este obiectul dorit si sa-i arate cu degetul ce vrea. Copilul invata sa descifreze gesturile altora, poate intelege dintr-o serie de comportamente ale parintilor daca acestia sunt suparati sau bucurosi, daca este in siguranta sau in pericol. Personalitatea sa iese la iveala, iar sentimentul sinelui se dezvolta. Daca inainte modalitatea de a exprima refuzul  era una pasiva (plangea), acum poate cauta un lucru care i-a fost luat, poate sa refuze sa faca o activitate indreptandu-se catre o alta actiune preferata.

 Etapa 5 – Idei bazate pe emotii (25-30 luni)

Jocul este cel care ajuta copilul sa-si dezvolte intelegerea asupra lumii. In acesta etapa cel mic foloseste jocul ca mijloc de a-si exprima intentiile, nevoile si emotiile. Jocul este modalitatea lui de a exersa si de a integra realitatea. De acum are o gama mai variata de cuvinte la care poate apela si incepe sa inteleaga ca exista simboluri si care este utilitatea lor. Acum, daca vrea de mancare, poate sa se gandeasca la mancare si sa o ceara: „Mami, papa”. Se dezvolta lumea reprezentarilor interioare ale realitatii, pe care se sprijina procesul gandirii. Cuvintele in sine, care se afla in plina expansiune, sunt niste simboluri. Etapa acesta este caracterizata de o gandire pornind de la propriile emotii si sentimente, copilul isi foloseste reprezentarile, gandirea, cuvintele si gesturile pentru a exprima stari, nevoi, dorinte. In aceasta perioada, emotiile exprimate in joc nu au o stabilitate anume, orice prilej din mediu poate determina ca emotia sa se schimbe. Astfel, copilul leagana linistit o papusa, apoi intalneste o castanieta si incepe sa o miste energic, exprimand furie, dupa care gaseste niste creioane si o foaie si zambeste incepand sa coloreze, iar apoi se poate intrista ca ursuletul este pe covor, intors cu fata in jos.  Emotiile si activitatile de joaca se alterneaza cu rapiditate.

Etapa 6 – Gandire afectiva si logica (31-36 luni)

Dupa ce a exersat diverse emotii in activitati de joaca, este timpul ca gandirea afectiva si logica sa se dezvolte. Astfel, jocul copilului va contine acum mai multe secvente cu sens, care vor decurge in mod firesc. Papusa va primi de mancare, dupa care se va culca, apoi se va trezi si va bea un ceai. Copilul nu va mai trece de la o jucarie la alta, prefacandu-se ca este altcineva. Acum, daca va gasi ursuletul pe jos, il va invita sa manance cu papusa, daca va gasi creioane, se va putea preface ca papusa scrie o scrisoare. Diverse obiecte pot fi integrate acum, cu sens, in jocul de baza. Copilul invata sa aiba concepte de spatialitate si temporalitate, pornind de la emotiile personale. Daca il intereseaza unde este mama, si afla ca mama este la cumparaturi, va stii ca la cumparaturi este alt spatiu decat interiorul casei. Daca astazi ii ia jucaria fratelui, poate sa isi dea seama ca maine ii poate lua si el jucaria. Acum poate raspunde la intrebari de genul: „Ce?”, „Cand?” si „De ce?”. Pe masura ce creste, copilul invata sa integreze din ce in ce mai multe informatii din mediu pentru a pune la punct propriul sistem de rezolvare de probleme si de gestionare a propriilor emotii si reactii.

Surse de informatie:

http://www.icdl.com/

Conferinta Terapie Socio-Emotionala prin joc a copilului cu tulburari de dezvoltare, Bucuresti 12-13 sept 2012

1 an

Părinte acum împlineşte astăzi un an. Vă mulţumim tuturor celor care aţi vizitat blogul şi pagina de Facebook! Sperăm că informaţiile pe care le-aţi găsit aici v-au fost de ajutor în viaţa de zi cu zi cu micuţii voştri dragi.

Răspunsuri la 10 întrebări frecvente pe care şi le pun părinţii

1. Care sunt calităţile unui părinte bun?

Nevoia cea mai mare a unui copil pe parcursul dezvoltării sale este aceea firească de a-şi crea identitatea personală, de a devei cineva. Părintele dispune în principiu de două calităţi care îi lipsesc copilului, şi anume: capacitatea de a se detaşa de sine pentru a oferi copilului atenţia de care are nevoie şi capacitatea de a da perspectiva realităţii, prin luciditate şi raţiune. Pentru a evoula copilul solicită aceste două abilităţi ale părintelui său: aceea de a fi atent şi receptiv la nevoile copilului şi discernământul specific de a-l îndruma în mod adecvat. Cu toate că nu este uşor pentru un părinte să lase persoana sa pe locul doi sau să îşi înfrângă emoţiile pentru a rămâne raţional, abilităţile specifice adultului menţionate mai sus sunt cele care este bine să predomine pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.

2. De ce doar unul dintre copii pune probleme?

„Îi iubesc la fel de mult, i-am educat după aceleaşi principii şi totuşi parcă ar fi crescut în familii diferite!” exclamă indignaţi, aşa cum este de înţeles, unii părinţi puşi faţă în faţă cu diferenţele foarte mari dintre comportamentele copiilor lor. Realitatea este însă că rar ne creştem copii în aceeaşi manieră, cu toate că principiile educaţionale rămân aceleaşi. Spiritul în care este aplicată educaţia depinde de multe variablie situaţionale care pot avea un impact decisiv asupra echilibrului personal al copilului, aceste variabile sunt: condiţiile de viaţă, etapa la care părintele a ajuns în plan personal, evoluţia profesională, poziţia copilului în cadrul familiei, sexul copilului etc. În plus, fiecare copil are un anumit temperament, care poate fi diferit de cel al fratelui său, lucruri care poate pe primul născut nu îl răneau, pentru al doilea pot să reprezinte tragedii. Pe de altă parte, dacă nu avem probleme cu un copil, asta nu exclude faptul că acel copil, „mai cuminte”, poate avea probleme. Aşadar este mai important să fim atenţi la problemele pe care copilul le suferă, decât la cele pe care le cauzează.

3. Este posibil să ne iubim copiii prea mult?

În general, putem să iubim o altă persoană în două moduri: în maniera unui copil, când vrem să primim dragoste, avem nevoie de ea, şi în maniera unui părinte, când dragostea este expresia unei disponibilităţi. Cu toţii avem în noi şi o parte de copil şi o parte de părinte, însă când apare copilul pe lume este important ca părintele din noi să îşi asume rolul central şi să fie dispus mai mult să ofere decât să primească. Atunci când fericirea unui părinte depinde de dragostea pe care copilulul i-o oferă lui, şi nu invers, pot apărea dezechilibre. Aşadar, dragostea părintească, dragostea ca disponibilitate, nu poate fi dăunătoare.

4. Este bine să îi îngăduim copilului să aibă secrete?

A sustrage copilul de la supravegherea părintelui la vârste mici poate însemna chiar o întrerupere a experienţei propriei conştiinţe. Părintele oferă perspectiva realităţii, el învaţă copilul ce este bine şi ce este rău. De aceea, copilul care refuză să îi spună părintelui ce îl preocupă sau refuză să îi povestească un „secret” pe care un alt adult din afara familiei copilului i l-a încredinţat riscă să nu ştie să gestioneze singur situaţia si să se expună la pericole. Totuşi modul în care le cerem să se deschidă faţă de noi trebuie să fie unul iubitor şi plin de consideraţie, nu este indicat să folosim metode invazive precum „Eu ştiu tot ce gândeşti”. Această afirmaţie este înfricoşătoare pentru copil, e ca şi cum i s-ar nega dreptul la o viaţă psihică autonomă. Mesajul sănătos ar fi: „Eu nu ştiu tot ceea ce gândeşti, dar aş vrea să îmi spui ce te preocupă pentru că vreau să am grijă de tine”.

Copii nu trebuie împovăraţi cu secrete! Iar cel mai dăunător exemplu în acest sens este când părinţii îi implică pe cei mici în conflictele lor de cuplu, atunci când mama sau tata îşi confesează sentimentele de ostilitate faţă de soţ/soţie celui mic şi îi cere să păstereze secretul. În raport cu părinţii lor copii îşi doresc un singur lucru, ca ei să fie uniţi, atunci cel mic va divulga secretul celuilalt părinte în speranţa că va repara situaţia conflictuală în acest fel, însă va vedea că tentativa lui de rezolvare se lasă cu certuri şi că el însuşi este învinovăţit pentru că nu a ţinut secretul şi ameninţat cu excluderea din viitoare comunicări. Cred că ne putem cu toţii imagina vinovăţia şi tristeţea care se acumulează în fragilul psihic în formare al copilului. Problemele de cuplu sunt treaba părinţilor şi doar a părinţilor!

5. Sunt copiii de astăzi prea răsfăţaţi?

Două considerente se iau în calcul cu preponderenţă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva unui copil: meritul şi nevoia. Meritul copilului nu are legătură strict la performanţele copilului, vom vedea că poate fi chiar dăunător pentru motivaţia copilului şi pentru imaginea sa de sine ca de fiecare dată când are un succes să fie recompensat cu ceva material. Meritul se referă la cele câteva cerinţe principale pe care le avem de la copii: să facă efortul de a se adapta la exigenţele realităţii fără a face câte o criză de fiecare dată când i se refuză ceva, să dea ce e mai bun din el atunci când face ceva şi să dea dovadă de un minimum de respect faţă de cei care îi înconjoară. Când vine vorba de nevoia pentru lucrul respectiv, unii părinţi au impresia că ceea ce nu este esenţial reprezintă doar un capriciu. Este de avut în vedere că pentru un copil a avea grijă de propria imagine are o importanţă la fel de mare cu a avea grijă de sănătatea sa. De aceea el are nevoie, pentru a se integra printre ceilalţi, de a avea cel puţin câteva din lucrurile care sunt „la modă”. Dacă ţinem cont de faptul că nevoia estenţială a unui copil este aceea de a fi iubit şi înţeles vom constata paradoxul: copii cu adevărat răsfăţaţi, care au fost copleşiţi cu lucruri materiale, sunt cei care de fapt primesc cel mai puţin deoarece părinţii lor nu au ştiut sau nu au avut timp de afecţiune şi le-au oferit în schimb obiecte. Chiar dacă staţi multe ore la serviciu şi vă simţiţi vinovat când ajungeţi acasă este mai important să faceţi din timpul petrecut împreună unul de calitate decât să îi aduceţi copilului un cadou sau să fiţi mai permisiv cu el decât deobicei.

6. Este important ca un copil să fie crescut de ambii părinţi?

Bineînţeles că este de preferat ca ambii părinţi să se implice, împreună sau separat, în educarea copiilor, însă esenţial pentru copil este să se afle în permanenţă în răspunderea unei persoane care are capacitatea de a-l creşte în mod adecvat. De asemenea, atunci când intervine divorţul este important ca celui mic să i se spună că dacă mama şi tata nu mai sunt soţ şi şoţie, acest lucru nu înseamnă că el nu mai are unul dintre părinţi, el va avea întotdeauna mamă şi tată, indiferent de timpul pe care îl va petrece cu fiecare. Lucrul de care copilul nu se poate dispensa este atenţia sensibilă şi vigilentă care-l ghidează cu dragoste pe parcursul dezvoltării sale.

7. Cum să împăcăm dorinţa de autonomie a copiilor cu necesitatea de a fi îndrumaţi cu stricteţe?

Nevoia de autonomie a copiilor este un proces care începe la 18 luni şi merge până la 18 ani, iar această nevoie nu este întotdeauna uşor de gestionat. Un părinte nu-i poate încredinţa orice copilului, el este acolo să-l protejeze, însă în acelaşi timp are sarcina de a-l încuraja să se descurce. În aceste condiţii regula pe care părinţii se pot baza ca indicator al nivelului de autonomie pe care să-l îngăduie copilului într-o anumită perioadă de dezvoltare este: copilul care spune că este în stare să facă un anumit lucru trebuie să demonstreze acest lucru. Asistarea copilului în procesul de dobândire a autonomiei şi a responsabilităţii nu implică întotdeauna confruntări majore, atâta timp cât părintele este atent să ofere alternative şi să stabiliească limite. Astfel părintele poate spune: „Dacă vrei să te dai jos din braţe, mă ţii de mână, dacă nu mă ţii de mână te iau înapoi în braţe” Copilului i se acordă libertatea pe care o doreşte, dar cu condiţii, în felul acesta el învaţă să fie responsabil şi ştie exact ce a făcut pentru a i se lua o libertate câştigată, ştie că acţiunile sale au consecinţe.

8. Este necesar să ne jucăm cu copilul nostru?

La copii, jocul are o funcţie adaptativă, el este activitatea preponderentă la vârstele mici, iar principala sa calitate nu este distracţia ci absenţa consecinţelor asupra vieţii reale. Rolul părintelui în jocul copilului este acela de a-i oferi un partener cu care să-şi încerce puterile sau să colaboreze, după caz. Esenţa contribuţiei părintelui rezidă în calitatea atenţiei pe care o acordă situaţiei, însoţită de preocuparea de a face experienţa de joc agreabilă şi profitabilă, un prilej pentru copil de a se simţi iubit şi confirmat.

9. Ce înseamnă stima de sine şi cum îl pot ajuta să şi-o dezvolte?

A avea stimă de sine înseamnă a avea convingerea că esti o persoană valoroasă, ceea ce determină un comportament firesc în prezenţa celorlalţi, care nu împinge spre nevoia presantă de a-ţi demonstra cu orice preţ calităţile în faţa celorlalţi sau spre tendinţa de a depinde de judecata celorlalţi. Stima de sine este reprezentată de indulgenţa faţă de propria persoană, de cunoaşterea propriilor limite, de a nu face lucruri care nu-ţi sunt caracteristice doar pentru a fi pe placul altora, de a nu te pune oricând la dispoziţia oricui, de a-i ţine la distanţă pe cei care nu te respectă etc. Aşadar a avea stimă de sine crescută înseamnă a avea capacitatea de a avea grijă de propria persoană şi de a avea propriile standarde în conformitate cu care îţi trăieşti viaţa. Pentru ca un copil să aibă o stimă de sine ridicată este util să folosim laudele descriptive („Ai fost tare curajos când te-ai ridicat singur după ce ai căzut”), criticile constructive („Sunt bucuros/bucuroasă că ai adunat jucăriile din cameră şi aş vrea să te rog ca pe viitor să le pui pe fiecare în cutia ei, în loc de a le pune la grămadă”) şi să îi arătăm că este important pentru noi, acordându-i dragoste, atenţie şi îndrumare.

10. Cum e posibil să copleşim un copil cu afecţiune şi să primim în schimb dispreţ şi neplăceri?

Atunci când părinţii aşteaptă de la copilul lor să le arate dragoste, se produce o inversiune de roluri, părintele se raportează la iubire ca la o nevoie, nu ca la o disponibilitate. Atunci când părintele iese în aşteptarea nevoilor copilului chiar înainte ca acestea să apară, copilul capătă sentimentul că dintre ei doi, el este cel care oferă mai mult. Acesta ajunge să considere că aduce atât de mult în relaţie prin simplul fapt că există, încât nu trebuie să i se mai ceară nimic. Astfel cea mai mică cerinţă care i se adresează sau cea mai neînsemnată frustrare poate determina un potop de proteste. Pentru a ieşi din această situaţie este necesar ca, oricât de dificil ar fi, părintele să renunţe la aşteptările unei educaţii fără constrângeri şi să lase copilul să îşi descopere nevoile şi să recunoască rolul părintelui ca persoana cea mai adecvată de a răspunde la ele, inclusiv nevoia de a fi iubit pe care înainte nu o conştientiza fiind coleşit cu atenţie.

Bibliografie

Dumesnil, F., Tot ce trebuie să ştie părinţii, Polirom, 2010

Tisseron, S., Nos secrets de famille

Psih. Andreea Matauan

Pregătirea pentru grădiniţă

Grădiniţa este prima instituţie socială la care participă copilul, ea îi oferă copilului o primă experienţă socială şi de grup fără medierea mamei sau a familiei.

Odată cu intrarea la grădiniţă copilul beneficiază de un cadru social neutru, unde nu mai este el centrul atenţiei, unde învaţă să aibă simlutan mai multe relaţii (după modelul educatoarei), unde are constant un grup de copii cu care poate stabili relaţii personale (fără medierea părinţilor). La grădiniţă copilul găseşte un mediu exterior familiei în care se poate manifesta personal. Aici învaţă să observe comportamentele celor din jur, să le analizeze în termeni de cauză – efect, îşi poate adapta propriile manifestări, îşi poate regăsi oglindite temeri şi dorinţe.

Grădiniţa este prea importantă pentru copil ca ea să nu fie organizată adecvat. Astfel, mediul din grădiniţă trebuie să fie sigur, plăcut, adecvat, să răspundă nevoilor de joc şi colectivitate. Clasele trebuie să fie suficient de spaţioase pentru a permite copiilor jocuri de alergare şi jocuri de grup; clasele prea mici nu oferă posibilitatea existenţei spaţiului personal şi de accea tensionează relaţiile dintre copiii, iar numărul prea mare de copii la o singură educatoare sporeşte nivelul de agresivitate.

Copilul are nevoie de timp (mai mult sau mai puţin) pentru pregătirea şi acomodarea la un nou mediu. Pregătirea copilului pentru grădiniţă poate începe prin modificarea treptată a programului copilului, astfel încât acesta să fie apropiat de cel al grădiniţei (ore de trezire, ore de masă, somn de prânz, deschiderea de a împărţii lucruri cu alţii).

Acomodarea părinţilor nu este de neglijat. Doar ei plecau şi copilul îi aştepta cu dor acasă. Acum şi copilul pleacă, el dobândeşte, pe lângă familie, un mediu personal de manifestare individuală, el mai face un pas important spre independenţă. Pentru mamă mai ales, intrarea copilului la grădiniţă este o ”probă de foc” a desprinderii. Se reactualizează toate etapele de separare (naşterea, înţărcarea, revenirea la serviciu), care sunt retrăite cu intensitate. Este important ca şi părinţii să-şi ofere timp de acomodare cu această idee, să-şi găsească asigurări prin faptul că aleg o grădiniţă bună şi o educatoare cu care pot comunica.

După alegerea instituţiei şi înscrierea copilului urmează etapa de acoperire a distanţei dintre casă şi grădiniţă. Orice drum este pentru copil un drum iniţiatic, îl petrece către interiorizarea unor experineţe şi către modificarea de sine. De accea este important ca acestă parcurgere să fie degajată, să existe timp suficient pentru respectarea ritmului copilului, să fie discutate toate temerile şi problemele pe care copilul le exprimă. Copilul nu are nevoie să fie liniştit în temerile sale, ci are nevoie să fie ascultat, înţeles şi acceptat. Prezentarea clădirii şi a oamenilor de acolo este, de asemenea, importantă.

Apoi, copilul trebuie dus la grădiniţă pentru a-şi cunoaşte colegii şi educatoarele. I se prezintă posibilităţi de joc şi activitate, i se oferă un spaţiu personal (un dulap, un sertăraş) numai al său. Acesta nu este un moment bun pentru plecarea părintelui. Părintele îl poate aştepta într-un loc special amenajat sau în curtea grădiniţei până când copilul se va putea simţi în siguranţă. Această perioadă de acomodare are o durată variabilă deoarece ţine de individualitatea copilului, de calitatea şi diversitatea experienţelor sale, de mediul din grădiniţă, de calităţile educatoarei, de nivelul de angoasă al celorlalţi copii din grup şi, nu în ultimul rând, de trăirea mamei. Copilul se acomodează mai repede la un mediu nou dacă acesta îi este prezentat adecvat, treptat şi dacă nu este nevoit să treacă prin panica de a fi lăsat singur, fără părinţii săi.

Intrarea în grădiniţă oferă o experienţă nouă şi confruntarea cu un mediu străin. Este firesc să trezească angoasă şi anxietate. Acomodarea treptată securizează copilul, diminuându-i zona de necunoscut. El are nevoie să gândească, să imagineze, să se poată asigura înainte de a i se întâmpla ceva. Un copil surprins adesea de evenimente devine mai temător şi mai puţin adaptabil.

De asemenea, oricât de bine ar fi pregătit şi asigurat de către părinţi un copil, dacă la intrarea în grădiniţă vede copii urlând, ce dau din picioare, se agaţă de părinţi şi plâng, este natural să refuze să rămână acolo. Nu este normală abandonarea copilului într-un mediu necunoscut şi ar trebui evitate stările disperate, rupturile şi deznădejdile. Părinţii se vor simţi vinovaţi şi angoasaţi la rândul lor, stare pe care o vor proiecta asupra grădiniţei, tensionând relaţia cu personalul. Un copil ”părăsit” la grădiniţă este un copil care nu se lasă alintat, ce refuză bunăvoinţa adulţilor, care se teme de străini.

Intrarea copilului în instituţie îl face să-şi schimbe viaţa, ca program şi organizare, ca aşteptare şi ca relaţii. Pentru copil este important să fie bine pregătit pentru acest pas ca dezvoltare afectivă şi capacitate de a intra în social. El intră în contact cu copii care au o cu totul altă experienţă de viaţă şi de exprimare, de aceea apar neînţelegeri, iar educatorii şi părinţii trebuie să le fie alături, cu înţelegere şi disponibilitate pentru lămurire.

Psih. Carmen Vieru

Impactul mediul familial timpuriu în stimularea competenţei copilului între 0-3 ani

Înainte se credea că inteligenţa este stabilită de la naştere, dar acum ştim că o influenţează deopotrivă moştenirea genetică şi experienţa. Cercetările moderne demonstrează că stimularea timpurie a creierului este esenţială în dezvoltarea cognitivă ulterioară.

Majoritatea părinţilor se întreabă ce anume ar trebui să facă pentru a stimula dezvoltarea cognitivă a nou născutului. Vom încerca să vă oferim câteva repere pe care le puteţi lua în considerare atunci când vine vorba de stimularea competenţei copilului mic.

Constatările făcute cu ajutorul scalelor HOME (Home Observation for Measurement of the Environment- Observarea la Domiciliu pentru Evaluarea Mediului) şi pe baza studiilor neurologice şi a altor cercetări sugerează următoarele îndrumări pentru stimularea dezvoltării cognitive a sugarilor şi a copiilor de vârsta învăţării mersului:

· În primele luni, oferiţi stimulare senzorială, dar evitaţi suprastimularea şi zgomotele perturbatoare.

· Pe măsură ce sugarul creşte, creaţi un mediu care stimulează învăţarea – un mediu ce include cărţi, obiecte interesante (care nu trebuie să fie jucării scumpe) jucării care încurajează dezvoltarea conceptelor şi implicarea părinţilor în joaca copilului şi un loc de joacă.

· Reacţionaţi la semnalele sugarului. Acest lucru îi creează un sentiment de încredere că lumea e un loc prietenos şi-i dă copilului sentimental controlului asupra vieţii sale.

· Daţi-i sugarului puterea de a produce schimbări, cu ajutorul jucăriilor care pot fi scuturate, modelate sau mutate. Ajutaţi copilul să descopere că apăsarea pe clanţă deschide uşa, apăsarea pe comutator aprinde lumina, iar răsucirea unui robinet oferă apă pentru baie.

· Daţi-i sugarului posibilitatea de a explora. Nu-l ţineţi cu regularitate ziua în spaţiul limitat al pătuţului, al premergătorului sau al unei camera mici şi doar pe perioade scurte de timp în ţarcul de joacă. Luaţi măsurile de siguranţă şi lăsaţi-l să circule liber!

· Vorbiţi cu sugarul. Nu va învăţa ascultând radioul sau televizorul; are nevoie de interacţiunea cu adulţii. Încercaţi să îi vorbiţi cât mai clar, ca şi cum aţi vorbi cu un adult.

· Când vorbiţi cu sugarul sau vă jucaţi cu el, ocupaţi-vă de ceea ce-l interesează în acel moment în loc să încercaţi să-i îndreptaţi atenţia spre altceva.

· Oferiţi-i prilejul de a învăţa abilităţi de bază, cum ar fi etichetarea, compararea şi sortarea obiectelor (după mărime şi culoare), înşirarea obiectelor şi consecinţele acţiunilor.

· Apaludaţi noile abilităţi şi ajutaţi-l pe sugar să le exerseze şi să le extindă. Rămâneţi mereu în preajma lui, dar fără a-l sufoca.

· Citiţi-i copilului într-o atmosferă caldă, afectuoasă, de la o vârstă fragedă. Cititul cu voce tare şi discutarea poveştilor dezvoltă aptitudinile anterioare învăţării citirii şi scrierii.

· Folosiţi cu zgârcenie pedepsele. Nu pedepsiţi şi nu ridiculizaţi rezultatele explorării fireşti bazate pe încredere şi eroare.

Bibliografie

D.E. Papalia, S.W. Olds, R.D. Feldman – ”Dezvoltarea umană”, Editura TREI, 2010

Psih. Carmen Vieru

Ce se află în spatele furiei şi agresivităţii copilului

Analizând din punct de vedere psihologic agresivitatea şi furia copilului, vom realiza că scopul acestor tipuri de manifestări este exprimarea de sine sau obţinerea unui beneficiu. Astfel, în faţa agresivităţii proprii sau a altora, copilul are nevoie de înţelegere, de pavăză şi îndrumare . Are nevoie ca noi, părinţii, să-i oferim o alternativă comportamentală acceptabilă social, ci nu reproşuri şi pedepse.

Trebuie să ţinem cont de faptul că nu toate comportamentele, care implică distrugere, murdărire, lovire sunt forme de agresivitate. Copilul mic explorând lumea poate fi neîndemânatic, neatent, îşi poate exprima tumultuos iubirea sau poate fi ambivalent. Prin urmare, deşi gestul său are în sine o motivaţie pozitivă (curiozitate, interes, implicare), rezultatul acţiunilor sale produce frustrare adultului: ceasul primit moştenire este desfăcut în bucăţele, pereţii sunt pictaţi cu mare ”artă”, rochia favorită a mamei este sacrificată pentru garderoba păpuşii….

Un copil mic, descoperind lumea, este fascinat de rezultatul acţiunilor sale, de schimbările pe care le produce. El nu poate înţelege că provoacă o durere, deoarece nu o înţelege. Pentru el ceasul de perete este ceva fascinant, ceva magic ce ascunde cu încăpăţânare tainele fizicii. O faţă furioasă este un spectacol, trăsăturile se schimbă, ochii devin agresivi şi răi, culoarea feţei trece prin mai mule registre de la paloare la îmbujorare şi invers. Părintele ce supravieţuieşte fără a deveni nepăsător sau răzbunător în faţa agresivităţii copilului său îi oferă o bună conţinere afectivă. Copilul se simte în siguranţă, iar starea de tensiune se diminuează. Dacă limitarea este prea brutală, iar manifestarea agresivităţii copilului nu este permisă nicicum, atunci ea este întoarsă către sine ca autoagresivitate (dureri de cap, răceli…). Reacţia adultului la agresivitatea copilului este şi un model de gestionare, model ce va fi preluat şi interiorizat de către copil. Astfel, copilul furios, înspăimântat, rănit, îşi poate proiecta aceste afecte asupra părintelui, găsind o modalitate de a-l face să le simtă pe propria-i piele. Adultul, dacă nu se apără prin nepăsare, se va simţi el însuşi furios, speriat sau rănit. Reacţia sa este un exemplu, un model pentru copil.

Părinţii au tendinţa de a dramatiza în legătură cu manifestările de agresivitatea ale copilului, fapt ce duce la accentuarea acestora. Aşa se face că agresivitatea copilului în raport cu adulţii ajunge să fie mult mai puternică şi mai violentă decât cea din relaţiile cu copii. Manifestările de agresivitate dintre copii sunt un mod de a relaţiona. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt niciodată prea puternice dacă nu intervin adulţii cu spaima lor şi tentaţia reprimării.

Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi, o vor folosi ca formă de atac şi de apărare, ca formă de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a relaţiilor. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată ( în competiţie, utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).

Cauze ale agresivităţii

v Ambivalenţa afectivă. Copilul îşi iubeşte părinţii ca repere deja interiorizate, căci are nevoie de ei, dar îi şi urăşte atunci când frustrează, interzic sau impun. Iubirea şi ura, deşi diferenţiate secvenţial, se adresează aceleaşi persoane ceea ce prinde copilul la mijlocul unor trăiri contradictorii.

v Sentimentele de neputinţă. Cu cât regulile impuse de adulţi sunt mai clar explicate prin consecinţe şi consecvent aplicate, cu atât copilul se va supune mai uşor lor.

v Ambivalenţa faţă de părintele de sex opus (perioada Oedipiană). Agresivitatea copilului în perioada oedipiană este greu de înţeles şi de suportat, dar ea are un rol important în dezvoltarea copilului.

v Atragerea atenţiei. Un copil care vede că fratele mai mic acaparează, prin nevoile sale, aproape toată atenţia mamei, va face şi el ce poate pentru a atrage atenţia (va sparge o farfurie, va ţipa cât îl ţin puterile, îl va agresa pe cel mic…).

v Nevoia descărcării tensiunilor şi frustrărilor pe care le suportă pasiv, pentru ca mai apoi să se descarce. O palmă primită de la bunica, va fi o urmată de o palmă dată unui coleg, transformându-se din victimă în agresor.

v Nevoia unui model de autogestiune. Copilul furios este copleşit, speriat şi nu ştie cum să reacţioneze. El se orientează în mod natural către părinţi pentru a-i întreba cum reacţionează ei atunci când sunt furioşi. Dacă părintele va reacţiona şi el la rândul lui furios, copilul va fi nedumerit şi-l va provoca din nou. Indiferent de forma de manifestare a agresivităţii trebuie să reţinem că un copil nu are forţa de a ieşi din acest cerc. Părintele este cel care trebuie să spună STOP, el este este cel care poate cugeta pentru a schimba ceva. Începând cu propriul comportament.

v Spaima. Dacă un copil nu se simte în siguranţă, dacă se simte ameninţat, dacă nu simte sprijinul părinţilor, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.

v Răspunsul la aşteptarea agresivă. Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat de părinte sau pentru că părintele are nevoie să fie aşa. De pildă, un părinte care are nevoie să se simtă eminamente bun, fără pată şi greşeală, este de fapt un adult ce îl provoacă pe celălalt să-şi asume partea de ”rău” , de nefuncţionalitate din relaţie. Relaţia părinte - copil, ca orice relaţie umană, are şi aspecte negative. Dacă acestea rămân neasumate de părinte, se înţelege că i se impun copilului spre preluare. Părintele îi mai poate impune copilului comportamentul agresiv, atunci când este excesiv de intruziv.

v Proiectarea. Dacă jocul copilului deranjează prea mult sau prea adesea, atunci cauza se află în intoleranţa adulţilor. Un copil forţat să se joace în şoaptă riscă să devină un copil care nu se mai joacă deloc, un copil interiorizat sau, dimpotrivă, unul hiperactiv.

v Panica de a nu fi înţeles. Copilul se răzbună pe mama pentru că nu-l ia în seamă, pe tată pentru că-i impune să nu fie cuminte, pe bunica pentru că-l alintă din nevoia de a se simţi bună şi utilă.

v Deposedarea. Un copil are drept de proprietate asupra hainelor sale, asupra jucăriilor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Dacă îi cerem prea insistent unui copil să-şi cedeze jucăria, altui copil care o revendică – este de aşteptat ca el să i-o dea…..în cap. copilul are astfel două motive întemeiate pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

Bibliografie:

Speranţa Farca, - ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, Bucureşti, 2010.

Psih. Carmen Vieru

Baia – din teren de luptă în teren de joacă!

Calea către sfinţenie trece prin curăţenie, spune o vorbă. Dar cu siguranţă că nu au fost mulţi copii informaţi despre acest lucru. Unii dintre ei urăsc cu desăvîrşire să facă baie. Alţii sunt reticenţi şi cînd vine vorba să se spele cu apă pe faţă sau pe păr, iar unii dintre ei consideră baia ca pe un moment oportun pentru a-şi testa independenţa. Oricare ar fi situaţia, copii trebuie spălaţi în mod regulat, indiferent care ar fi poziţia lor vis-a vis de baie. În cele ce urmează sunt prezentate câteva trucuri pentru a face această experienţă mai plăcută sau mai acceptabilă pentru copilul dumneavoastră. Puteţi încerca diversele opţiuni, unele vor funcţiona în cazul celui mic, iar altele nu, dar puteţi alege acele acţiuni care i se potrivesc.

Cum pregătin terenul...

• Asiguraţi-vă că apa nu este fierbinte, mai bine este mai rece decât să ardă. Lăsaţi copilul să o testeze înainte de a-l spăla.
• Învăţaţi copilul cum să închidă sau să deschida robinetul (puneţi accentul că poate face asta doar în prezenţa unui adult) şi lăsaţi-l să facă baie aşa cum vrea el. Tuturor le place să deţină controlul.
• Achiziţionaţi o gamă largă de jucării pentru baie, prefelabil împreună cu copilul tău: prosoape şi lavete amuzante, răţuşte din plastic, bărcuţe şi peştişori. Vopselele şi creioanele pentru baie sunt în topul preferinţelor pentru mulţi copii.
• Variaţi ora la care face baie copilul pentru a ieşi puţin din rutină: de exemplu, la ora 10 într-o zi ploioasă de sâmbătă, la ora 14 într-o zi călduroasă de vară. Pentru copil este foarte amuzant să faci ceva în afara programului, mai ales dacă accentuaţi faptul că nu mai sunt copii care fac baie la ora aia.
• Folosiţi cuvântul ”înot” în loc de baie. Umpleţi cada cu apă multă. Dăţi-i copilului nişte ochelari de scanfadru şi aripioare gonflabile. Învăţaţi-l să facă baloane, să dea din mâini şi din picioare şi să facă pluta.
• Rugaţi copilul să vă ajute să îmbăiaţi o păpusă/jucărie. Puneţi-l să pregătească jucăria pentru baie, un prosop şi nişte pijamale cu care să o îmbrace. Cereţi-i să verifice dacă temperatura apei este potrivită şi să-i arate jucăriei că nu trebuie să se teama de apă.
• Baia cu spumă este mai distractivă decât una fără. Este recomndabil să aveţi în baie un tub pentru făcut baloane. Distracţia este garantată!

Trucuri rapide

· ”Vrei să faci baie sau duş?”

· ”Vrei să te speli tu pe corp sau vrei să te spăl eu?”

· ”Vrei să te şterg cu prosopul roşu sau cu cel în formă de buburuză”?

· ”Vrei să faci o baie cu spumă sau cu apă şi atât, că să poţi să înoţi”?

· Totul va fi şi mai amuzant dacă ne folosim de cântecele. De exemplu: "Păianjenul curios/A coborât pe picior în jos/ Să dăm cu apă să clătim/ Şi cu săpun şi apoi să zâmbim/ Paianjenul curios vrea să ne bălăcim." (repetaţi cântecelul şi pentru celelate părţi ale coprului).

Bibliografie:

Borgenicht, D; Grace, J – ”Cum să-ți duci copilul de nas”, Editura House of Guides, Bucureşti, 2009

Psih. Carmen Vieru