Micul explorator şi nevoia lui de autonomie

Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de sine pozitive.

1. Permiteţi-le copiilor să aleagă

Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.

În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.

2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor

Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă...”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.

3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor

Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.

4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor

Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.

Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.

Referinţe bibliografice

Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008

Psih. Andreea Matauan

Etapa negativistă – “Declaraţie de Independeţă”

În primul an după naştere copilul este, cumva, un partner pasiv în viaţa dumneavoastră, el fiind un tot cu mama sa. El participă plin de interes şi cu o curiozitate maximă la toate stimulările pe care i le oferiţi, nu protestează în niciun fel, ba chiar este foarte încântat de minunăţiile care i se dezvăluie pas cu pas. În tot acest răstimp copilul dumneavoastră nu pare să fie deloc supărat dacă şurubelniţa plină de mistere este înlocuită cu inofensiva răţuşcă de pluş (pentru copil obiectul nu avea valoare în sine, el putând fi înlocuit în orice moment cu oricare altul), merge la plimbare, la băiţă, la somn atunci când dumnavoastră decideţi, fără să protesteze. Tot în această perioadă, copilul este legat puternic de corpul şi de persoana mamei, astfel încât scopurile lui nu pot fi diferenţiate de ale mamei.

În al doilea an de viaţă copilul dobândeşte independeţă fizică de mama sa, devine din ce în ce mai conştient de corpul său şi înţelege că el este separat de ceilalţi, facânddiferenţa între ”Eul- EU” şi ”Eul - TU”. Copilul pare chiar să se bucure de această nouă descoperire, îl încântă că are un stil şi o personalitate proprie şi că paşii lui sunt în contratimp cu ai părintelui. E şi îndreptăţit să se bucure, deoarece este primul pas în renunţarea la psihologia sa de sugar, care făcea tot ce îi cereau adulţii importanţi din viaţa lui. Astfel, a face pe dos pare a fi esenţa individualităţii şi unicităţii sale ca fiinţă diferită de ceilalţi. Copilul intră acum în aşa numita etapă a negativismului şi tot ce vine din partea părinţilor către el are acum un răspuns, spus cu autoritate şi încredere, şi anume: “NU..NU…NU!”

“Perioada lui NU” apare în jur de 18 luni la copiii precoce, iar la ceilalţi în jur de 21 de luni. Această etapă este foarte importantă în formare personalităţii copilului şi trebuie gestionată cu mare grijă de părinte. Este important să ştim că un copil spune ”NU” pentru a face ”Da”. Ceea ce ar însemna:”NU pentru că tu îmi spui să fac asta”, şi imediat după acea ”dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Foarte adesea este un nupronunţat cu cea mai bună dispoziţie, fără ca măcar să semnaleze vreo intenţie de a acţiona în sensul exclamat, ba chiar poate introduce o intenţie opusă. De exemplu, copilului îi place nespus să facă baie, iar când mama îl întreabă ”Andrei, vrei să faci baie?” El răspunde: “NU”…dar este deja în baie şi încearcă să dea drumul la apă. Sunteţi puţin nedumerit/ă în faţa unei astfel de reacţii şi aveţi tendinţa, naturală, de a spune că nu ştie ce înseamnă ”nu”, dar copilul cunoaşte foarte bine ce înseamnă ”nu”. E ca şi cum ar spune ”Doresc să declar de la bun început că depunându-mi votul pentru amendamentul privind baia, nu sunt influenţat de puternicele grupuri de interese din spatele acestui amendament, ci îmi exercit doar datoria de a servi interesului poporului, caz în care sunt obligat să votez ”da” pentru amendamentul privind baia, pentru că este interesul poporului, iar eu personal sunt pentru baie şi igienă personală”. (grupurile de interese fiind, în acest caz, părinţii, iar poporul, fiind copilul însuşi). Prin această declaraţie copilul este pe cale să spună ”EU…eu însumi”. Mama îi poate spune copilului ”Dacă tatăl tău ar fi aici, ţi-ar cere acelaşi lucru.”, atât, fără să insiste prea mult. După câteva minute copilul va face sigur ce i se cere, o va face pentru a deveni şi el ”om mare”, pentru a nu rămâne un bebeluş căruia i se ordonă ce trebuie să facă.

Astfel nu trebuie să transformăm într-o ”criză guvernamentală” fiecare nu al copilului la încercările noastre de a-i schimba scutecul, de a-l opri să scormonească în lada plină de gunoi sau să danseze plin de fericire în balta din faţa casei, deaorece vom provoca adevărate crize de nervi care nu vor face decât să amplifice revolta ”cetăţeanului”.

Prin urmare părinţii trebuie să vadă această perioadă ca fiind una pozitivă şi să înţeleagă că în spatele ei se află strădania asiduă a copilului de a deveni o persoană unică, valoroasă şi independentă, capabilă să stabilească legături permanente cu lumea reală. Înţelegând astfel această perioadă, putem privi negativismul ca pe o „declaraţie de independenţă”, dar una care nu trebuie neapărat să ducă la căderea „guvernului” aflat la putere (a se citii părinţii) sau să ducă la convocarea „congresului” sau la o „nouă legislaţie” ori la o „demonstraţie de forţă”. „Cetăţeanului” trebuie să i se permită să protesteze faţă de schimbarea scutecului (până la urmă, este scutecul lui!), iar „guvernul” îşi poate exercita prerogativele în materie de schimbarea scutecului, fără a declanşa o criză. Când „cetăţeanul” este mic şi nu poate vorbi pentru a-şi susţine punctul de vedere, este nevoie de inventivitate şi răbdare pentru a rezolva problema, iar dacă nu vom trata această situaţie ca pe „conspiraţie împotriva guvernului”, el va dobândi o atitudine dezirabilă vis-a-vis de schimbarea scutecului, apreciind-o ca pe un eveniment obişnuit ce nu-l privează de drepturile omului.

Atenţie! Perioada negativistă este una normală în dezvoltarea personalităţii copilului aducându-i acestuia beneficii, dar în condiţii normale, nu atunci când se transformă în anarhie. A gestiona eficient această etapă înseamnă mult mai mult, copilului trebuie să i se comunice foarte clar care-i sunt drepturile şi responsabilităţile. Dar tot timpul trebuie să îi consolidăm copilului nostru respectul de sine, chiar şi atunci când îl certăm şi corectăm.

Bibliografie

Fraiberg, H. Selma – ”Anii magici”, Editura trei, Bucureşti, 2009

Dolto, Francoise – ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Psih. Carmen Vieru

Programul Părinte acum

Misiune

Ne propunem să oferim părinţilor ocazia de a-şi explora nevoile, sentimentele şi gândurile şi de a pune în practică informaţiile utile pe care le vor afla, astfel încât relaţia cu copilul să evolueze în mod sănătos, bazându-se pe iubire şi pe o stare de echilibru.

Argument

Studiile din domeniul psihologiei au demonstrat importanţa primilor 7 ani de viaţă în formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor. Cursul nostru se adresează părinţilor cu copii ce au vârste cuprinse între 3-7 ani, având în vedere că în această perioadă părintele este cel mai important reper în formarea deprinderilor morale, a stimei de sine, a respectului faţă de sine şi de ceilalţi. Părintele este oglinda prin care copilul ajunge să afle cine este, imagine pe care o va purta cu sine pe parcursul adolescenţei sale, a vieţii sale de adult şi de viitor părinte.

Structura cursului

Cursul este împărţit în 4 module, fiecare dintre acestea reprezentând o treaptă în dobândirea abilităţilor de a fi un părinte stăpân pe sine, un părinte care ştie să îndrume, cu iubire şi pricepere, paşii copilului înspre a deveni o persoană completă, care ştie cine este şi are iniţiativă bazată - în mod realist- pe propriile competenţe.

”Cine sunt eu ca părinte” – Modulul se axează pe:

· Nevoile părinţilor şi ce aşteptări au de la copilul lor

· Modalităţi de control a furiei

· Abilităţi de comunicare asertivă

· Cultivarea unei atitudini iubitoare şi corecte faţă de copil

”Cum îi dezvolt inteligenţa emoţională” – Modulul se axează pe:

· Specificul psihologic al stadiilor de dezvoltare

· Principiile educaţiei bazate pe inteligenţă emoţională

· Formarea şi îmbunătăţirea competenţelor emoţionale

· Formarea şi îmbunătăţirea competenţelor sociale

”Cum menţin controlul în educaţia lui” – Modulul se axează pe:

· Rolul limitelor şi al regulilor în educaţie

· Atragerea cooperării copilului

· Identificarea soluţiilor de rezolvare a conflictelor

· Educarea fără atribuirea de etichete (”eşti cuminte/ eşti neastâmpărat”, ”eşti bun/eşti rău”, etc.)

”Cum îl învăţ că e valoros şi unic” – Modulul se axează pe:

· Laude descriptive

· Cultivarea iniţiativei

· Încurajarea abilităţilor de a lua decizii

· Jocul – premisă a dezvoltării

Programul nostru oferă o abordare nouă, întâlnirile fiind captivante, interactive şi pornind întotdeauna de la realitatea şi situaţiile concrete cu care se confruntă fiecare părinte.

Fiecare modul cuprinde 4 şedinţe, o şedinţă având durata de 3 ore.

Frecvenţa: 1 şedinţă pe săptămână

Facilitatorii grupului: Carmen Vieru, Andreea Măţăuan

Înscrierile se fac până la data de 1 martie 2011

Înscrieri şi întrebări:

andreeamatauan@yahoo.com, carmen_vieru@yahoo.com