Cu siguranţă orice părinte sau orice persoană care a avut ocazia să petreacă mai mult timp în preajma copiilor a observat că cei mici au tendinţa să fie foarte sinceri în privinţa preferinţelor şi sentimentelor lor. De multe ori ei nu ţin cont de rigori sociale, de regulile de politeţe şi spun direct dacă o persoană sau un lucru le place sau nu le place. Un asemenea exemplu este cel al unui copil care merge pe stradă de mână cu mama lui. Din întâmplare se întâlnesc cu o colegă de serviciu a mamei, cel mic este îndemnat să o salute, dar refuză motivând că nu-i place de tanti pentru că „are nasul prea mare”. Acest mod de a se comporta provoacă ruşinea mamei faţă de persoana care tocmai a fost jignită de copil şi adesea se aşteaptă scuzele de rigoare de la „micul neastâmpătat”, în plus este mustrat în mod public (de faţă cu persoana respectivă) şi mama îşi cere scuze în numele lui. Fără îndoială că o asemenea situaţie nu este dorită de nimeni, însă este important să le dăm copiilor dreptul să aibă propria lor opinie. Un alt asemenea exemplu întâlnit de curând este cel al unui băieţel de 4 ani care la plecarea musafirilor este întrebat de mama lui: „Alexandru, cum spui când pleacă invitaţii?” (mama dorind să arate musafirilor cât de politicos este micuţul). Răspunsul acestuia a venit însă cu o sinceritate neaşteptată: „În sfârşit....!”
Cea mai mare nevoie a celor mici este să li se accepte sentimentele, atât cele plăcute auzului, cât şi cele mai puţin plăcute. De fapt, atributele de plăcut sau neplăcut, frumos sau urât, când vine vorba de sentimente sunt dobândite prin intermediul prejudecăţilor sociale. Un sentiment nu poate fi bun sau rău, ci pur şi simplu este! Un frate mai mare care observă că sora mai mică este luată în braţe în timp ce el trebuie să se chinuie să ţină pasul cu părintele poate spune: „O urăsc pe sora mea!”. Reacţia cea mai frecventă probabil din partea părintelui este aceea de a nega sentimentele copilului: „Nu-i adevărat, nu ai cum să o urăşti, sora ta este foarte drăguţă şi nu ţi-a făcut nimic rău, de fapt îţi iubeşti sora!” În acest caz copilul poate dobândi un comportament fals, se poate preface de faţă cu părinţii că simte pentru sora lui ceea ce şi-ar dori ei, iar când sunt doar ei doi în cameră, el cu sora lui, îşi poate manifesta dispreţul pe care îl simte pentru ea. Ana Savin, autoarea cărţii „Totul se întâmplă înainte de 6 ani”, afirmă: „Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie şi ostilitate, nu va mai rămâne loc pentru dragoste şi afecţiune”.
În regulă, acum că am aflat că negarea sentimentelor nu este cel mai bun răspuns, să vedem care ar fi calea mai potrivită de a face faţă unei asemenea situaţii. În cazul în care copilul vorbeşte despre ura sa, ca în exemplul de mai sus, o reacţie sănătoasă ar fi: “Mihai, înţeleg că acum simţi ură faţă de sora ta, ce te face să simţi asta?”. În acest fel Mihai se va simţi înţeles şi acceptat, se va detensiona, şi va primi chiar prin această înţelegere confirmarea de care avea nevoie, şi anume aceea că mama îl iubeşte şi că este preocupată de el, gelozia faţă de sora lui scăzând.
În final este important de menţionat că deşi nu există în realitate eticheta de bun sau rău când vine vorba de emoţii şi sentimente, manifestările comportamentale pot primi aceste însuşiri. Acceptăm că în momentul de faţă Mihai îşi urăşte sora, dar este inacceptabil ca el să o lovească. De aceea, comportamentele pot fi amendate, dar numai după ce s-a înţeles şi acceptat sentimentul care stă în spatele lor. Disciplina se face când “rezervorul de iubire” al copilului este plin.
Referinţe bibliografice:
Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani
Ross Campbell – Educaţia prin iubire, Bucureşti, 2001, Editura Curtea Veche
Psih. Andreea Matauan
