Umorul – să dăm enervarea pe un zâmbet!

Într-o familie există conflicte, cred că suntem cu toţii de acord că aceasta este o axiomă. Până la urmă conflictele se creează în orice grup de persoane în care se stabileşte o anumită ierarhie şi în care organizarea este necesară. În familiile cu copii modelul sănătos este acela în care părinţii se află în fruntea ierarhiei, ei reprezintă autoritatea şi stabilesc regulile. Fără îndoială că pe măsură ce copiii cresc ei îşi dobândesc autonomia şi îşi creează un sistem propriu de valori, însă cât sunt mici ei au nevoie de un sistem de reguli extern, hotărât de părinţi. Acest lucru nu înseamnă, bineînţeles, că cei mici nu sunt la fel de valoroşi ca şi părinţii lor. Este bine ca ei să simtă că sunt persoane speciale şi demne de respect. Un bun mod de a li se arăta că sunt luaţi în considerare ca persoane complete este ca părinţii să îşi respecte propriile reguli. Mesaje de tipul: „Spală-te pe mâni când intri în casă” în condiţiile în care părintele nu se spală creează o stare de confuzie. Copilul nu mai ştie dacă să urmeze regula rostită sau pe cea văzută. Iar dacă cel mic îşi formulează nelămurirea şi răspunsul părintelui este: „Tu trebuie să faci asta pentru că eşti mic”, copilul se va simţi frustrat, nedreptăţit, nu la fel de valoros (până la urmă în această situaţie părintele face un abuz de putere).

Multe conflicte familiale apar de pe urma nerespectării regulilor sau de pe urma unor comportamente repetate care sunt considerate deranjante. Aceste situaţii pot fi rezolvate prin empatie, prin asertivitate şi uneori printr-o marcă a inteligenţei emoţionale: umorul! Umorul are darul de a detensiona şi de a aduce un zâmbet pe o faţă ce putea fi încruntată. Iată, aşadar, câteva tehnici pline de umor pe care le puteţi încerca în relaţia cu copiii dumneavoastră:

Scrieţi bileţele

Copiii de toate vârstele sunt încântaţi să primească mesaje scrise de la părinţii lor, ei se simt încurajaţi să răspundă tot în scris sau prin desene şi în plus îndeplinesc cu plăcere activitatea menţionată în bilet. Exemple de astfel de bilete sunt: „Dragă Alina, Ajutor! Părul acumulat în scurgere îmi provoacă dureri de gât! Gâl-gâl, Chiuveta ta înfundată” sau „Diseară la ora 19:30 se citeşte o poveste în dormitor, sunt invitaţi toţi copiii îmbrăcaţi în pijamale, care s-au spălat pe dinţi. Cu drag, Mama şi Tata”. Puteţi fi cât de creativi doriţi în compunerea acestor bileţele. Oricât de amuzantă şi de eficientă ar fi această abordare, aveţi totuşi grijă să nu o folosiţi în exces deoarece farmecul ei constă tocmai în elementul de surpriză şi în ieşirea din cotidian.

Confecţionaţi cartonaşe pentru stări

Uneori părinţii sau copiii nu se află în starea lor cea mai bună, fie sunt morocănoşi, fie sunt obosiţi, fie au avut o zi grea etc, în aceste momente dacă cineva din familie iniţiază o discuţie solicitantă, în care este nevoie să se ia decizii sau în care este nevoie de implicarea maximă a celui care nu se află în formă, se poate isca un conflict. Puteţi stabili de comun acord nişte simboluri care să indice starea de disponibilitate, o astfel de modalitate este semaforul. O familie a pus lângă uşă 3 cartonaşe în culorile semaforului, atunci când copilul venea acasă lua unul din cartonaşe şi îl arăta părinţilor pentru ca ei să aibă un indiciu asupra deschiderii lui de a vorbi pe moment despre ziua pe care a avut-o. Astfel: verde însemna că este pregătit să vorbească, roşu că preferă să fie lăsat un timp să se liniştească, iar galben că poate avea o conversaţie, dar că mama şi tata trebuie să procedeze cu atenţie şi să fie oricând dispuşi să se oprească. Într-o altă familie exista un cartonaş pe care scria: „Atenţie la părinte!”, atunci când mama sau tata purtau cartonaşul respectiv, copiii ştiau că este bine să îşi amâne discuţia cu părintele respectiv.

Acompaniaţi treburile casnice cu muzică

Găsiţi melodii al căror ritm să se potrivească cu diverse activităţi casnice precum: dusul gunoiului, pusul rufelor murdare la spălat, strânsul mesei, plimbatul câinelui. Astfel când va începe o anumită melodie copilul va şti ce are de făcut şi va fi mult mai bucuros să fie anunţat altfel decât prin mustrări sau reproşuri. Din nou este o metodă de care este bine să nu se facă abuz, pentru că cei mici nu sunt nişte roboţei care să răspundă la nişte stimuli. O familie a convenit că melodia „Who let the dogs out” este pentru scosul câinelui, însă nu puneau această melodie de fiecare dată când venea rândul copilului să scoată câinele, doar uneori, când el întârzia în îndeplnirea acestei responsabilităţi, mama dădea drumul la melodie.

Cu siguranţă puteţi găsi sute de modalităţi de a introduce umorul în familia dumneavoastră şi vă puteţi bucura de efectele benefice ale acestuia. Tehnicile de rezolvare a conflictelor prin umor detensionează şi pot înlocui o situaţie neplăcută cu una pozitivă din punct de vedere afectiv.

Referinţe bibliografice

Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Faber, Adele, Mazlish, Elaine – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte şi cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, Editura Teora, Bucureşti, 2008

Psih. Andreea Matauan

Jucăriile! Mami, tati, vă provoc să fiţi creativi....

Dacă sunteţi deja părinţi, probabil aţi constat că pentru a stimula curiozitatea copilului este nevoie să aduceţi periodic schimbări mediului în care trăieşte. În acest sens, jucăriile au un rol foarte important, amplificând dorinţa copilului de a învăţa, iar studiile în domeniu confirmă acest lucru.

• La un concurs internaţional de Design Arango (1979, Miami, Florida), deşi au fost expuse proiecte cu un design sofisticat, proiectul câştigător a fost un set de 40 de spatule din lemn, fiecare având la capăt câte un desen diferit în culori intense: un om de zăpadă, un cornet de îngheată, un soare şi alte obiecte, lucruri des întâlnite în viaţa unui copil. Copiii trebuiau să aleagă câteva spatule, să le pună în ordinea dorită şi apoi să creeeze o poveste cu ele.

• Profesorul de pedagogie de la Universitatea din Miami, Dr. G. Provenzo, a afirmat că adulţii consideră că jucăriile pentru copii trebuie să arate ”frumos”. În opinia adulilor, ”frumos” înseamnă elegant şi bine finisat. Însă ceea ce-l interesează de fapt pe copil sunt obiectele care seamană cât mai mult cu cele reale. Cu sigurană aţi constatat cât de atragător şi intersant este un set de chei reale faţă de unul de plastic.

• B. White afirma că multe din cele mai ”populare” jucării pentru copii nu-i interesează deloc pe aceştia. Dincolo de interesul exploratoriu iniţial manifestat de copii pentru tot ceea ce este nou, aceştia petrec rareori mai mult timp cu o jucărie elaborată conform vârstei căreia i se adresează. O minge ieftină îi captează copilului atenţia pe o perioadă de 20 de ori mai mare, deoarece fiecare aruncare şi rostogolire este diferită de cea dinainte.

Rolul jucăriilor este acela de a facilita dezvoltarea copilului din punct de vedere cognitiv, motric, al limbajului, al încrederii în sine şi al aptitudinilor sociale. Însă, pentru a fi eficiente, jucăriile nu trebuie să coste foarte muţli bani şi să fie sofisticate, precum multe jucării pe care le cumpăraţi din magazin. Veţi fi surprinşi cum multe obiecte din casă pot deveni jucării ce le captează micuilor atenţia, descoperindu-le de fiecare dată alte şi alte întrebuinţări. Atunci când copilul se joacă e bine să vă întrebaţi: ”Copilul meu are ce să vadă, să audă sau să pipăie?”. De exemplu, îi puteţi oferi pentru a se juca, o cutie mare din plastic şi una mai mică (puteţi pune şi câteva boabe de orez în ele - pentru stimularea auditivă), o pungă de portocale sau o lămâie, precum și alte obiecte cu texturi diferite; astfel, degetele copilului vor avea ocazia de a învăţa ceva despre texturi, şi anume că acestea sunt diferite! Spre deosebire de jucăriile din magazin, cele confecionate de dumneavoastră îl vor atrage pe copil şi când va fi mai mare! Copilul se va obişnui cu ele şi le va utiliza în mod repetat. Este important de subliniat că familiarizarea şi repetiţia sunt factori esenţiali ai învăţării încă de la o vârstă foarte fragedă.

Multe obiecte din casă pot deveni jucări pentru copii, ca de exemplu: oglinda (copilul nu vede niciodata de două ori acelaşi lucru, expresia feţei modificandu-se de la o zi la alta); miezul din carton al sulurilor de prosoape de bucătărie sau de hârtie igienică (sunt uşoare şi pot fi rostogolite, se poate privi prin ele, pot fi atinse diverse obiecte cu ele, pot fi decorate cu diverse imagini decupate din reviste, învelite în hârtie colorată); cutii simple din plastic (pot fi introduse una într-alta, dacă au capac pot fi aşezate una peste alta, pot fi umplute cu dopuri, nasturi, agrafe de birou sau linguriţe, copilului îi va plăcea să le scuture).

Lista este aproape nesfârşită. Deschideţi uşile dulapurilor şi ale cămării şi începeţi de acolo!

Bibliografie

Goldberg, Sally – ”50 de activităţi interactive pentru dezvoltarea copilului”, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Psih. Carmen Vieru

Copiii au nevoie de libertate

„Când aud, uit.

Când văd, îmi aduc aminte.

Când fac, învăţ.”

(Proverb chinezesc)

Îți aduci aminte cum te-ai simțit când ai luat un examen important din viața ta? Sau când ai obținut slujba mult dorită? Sau când ai aflat că vei fii mamă/tată? Cu siguranță nu-ți încăpeai în piele de bucurie. Indiferent de vârsta micuțului tău, acesta va trăi o stare de nemărginită bucurie cu fiecare nou obiect/lucru descoperit în jurul său.

Pentru copilul tău a învăţa nu înseamnă să stea într-un loc și să asculte ceea ce îi povestești; a învăţa înseamnă să se miște, să exploreze, să creeze, să danseze, să cânte, să se exprime, să se joace și...să strice. Cunoscuta psihanalistă F. Dolto afirmă că ”un copil trebuie să strice, trebuie!”. Prin urmare, ar fi indicat ca familia să-i asigure copilului siguranţă psihică – un mediu în care să nu-i fie teamă că va fi criticat și mustrat.

Copiii, în special cei mici, învaţă prin propriile mișcări. Așezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce privește capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl veţi putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri. Burton L. White, o autoritate de primă mărime în psihologia dezvoltării copilului de la naștere până la trei ani, afirmă că, pe parcursul acestor ani, curiozitatea este o caracteristică de comportament în pericol de a rămâne neexploatată.

Dacă nu-i permiți să exploreze e posibil ca el să se ducă în acele locuri imediat ce tu te întorci cu spatele, fapt ce îl expune pericolului de a se lovi fiind nesupravegheat sau mai rău, în timp va deveni fățarnic și mincinos. Pe de altă parte, copilul te poate asculta inhibându-și curiozitatea/dorința de a explora și descoperi locuri și lucruri noi. Această atitudine riscă să îi afecteze, mai târziu, demersul școlar, devenind un elev care nu-si va afirma niciodata potențialul, va fi tot timpul nesigur pe sine, timid și fără inițiativă.

Este mult mai bine să-i spui copilului curios: „Îţi ţin eu vaza, dacă vrei s-o atingi” sau: „Dacă vrei să știi ce este dincolo de gard, hai să mergem împreună”. Sau, mai simplu, îndepărtează din calea lui acele lucruri de valoare, de care nu vrei să se atingă.

De exemplu, articolele obișnuite din gospodărie, precum capacele de borcane sau cârligele de rufe, reprezintă, pentru copiii mici, niște jucării deosebit de interesante. Chiar și fructele și zarzavaturile, precum merele, roșiile, nucile, portocalele sau bananele, sunt, adesea, obiecte neobișnuit de atrăgătoare pentru un copil. Pentru miros, încearcă o lămâie sau chiar o bucată de hrean; pentru gust, încearcă usturoiul, măcrișul sau diverse zarzavaturi; pentru auz, încearcă obiecte care produc diferite sunete, precum cutiuţe de plastic de diferite dimensiuni cu pietricele în ele; pentru pipăit, încearcă hârtie glasată, un burete, o bucată de blană sau chiar o cutie „cu surprize” în care să pui în fiecare zi un alt obiect, pe care copilul să nu-l poată vedea, dar pe care să-l identifice doar după pipăit.

Stimularea intr-o măsură prea mică sau prea mare poate influența în mod negativ copiii. Fiecare copil are nevoie de grade diferite de repaus și de acțiune. Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa îi poate fi staisfăcută copilului de un un părinte care este suficient de consecvent și de puternic, încât să-i acorde copilului libertate în cadrul unui mediu planificat și ţinut sub control.

Bibliografie:

Briers, Stephen – ”Ghid practic pentru părinți”, Editura Polirom, București, 2009

Dolto, Francoise - ”Când apare copilul”, Editura Humanitas, București, 1994

Kuzma, Kay- “Intelege-ti copilul”, Editura „Viaţă și Sănătate”, București, 2003.

White, Burton L.- ” The First Three Years of Life” (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, Inc., 1975).

Psih. Carmen Vieru

Inteligenţa emoţională la copii (II)

Cele 5 Principii ale educaţiei bazate pe inteligenţa emoţională

Într-un articol anterior am vorbit despre capacităţile circumscrise inteligenţei emoţionale, în acest articol vom aborda cele 5 principii ale educaţiei bazate pe inteligenţa emoţională.

1. Fiţi conştient de sentimentele dvs. şi de ale celorlalţi

Suntem conştienţi de gândurile noaste, reacţionăm la situaţiile din jurul nostru şi totuşi de foarte puţine ori ne oprim să observăm ce simţim. Un părinte care a reacţionat într-un mod care îi displace poate să se întrebe care a fost emoţia care a stat în spatele reacţiei sale. Oare s-a simţit neînţeles, neputincios? Este important să se identifice emoţia cât mai specific, nu în termeni generali (bine/rău, vesel/trist). Astfel, va ajunge să se cunoască mai bine şi va putea să verifice cu realitatea, să îşi dea seama că nu a fost neputincios şi data viitoare când se va afla într-o situaţie similară să fie conştient de puterea sa, ceea ce va duce la o reacţie asertivă. Înţelegând propriile sentimente şi nevoi va fi mult mai uşor ca părintele să înţeleagă sentimentele care stau în spatele comportamentelor copilului său. El nu îşi va mai vedea copilul ca rău pentru o anumită năzbâtie, ci va înţelege că de fapt copilul avea nevoie de atenţia sa. Aşadar, acest prim pas creează bazele unei relaţii pozitive între părinte şi copil.

2. Fiţi empatic şi înţelegeţi punctele de vedere ale celorlalţi

Empatia presupune mai mult decât a ştii care sunt sentimentele celuilalt, ea înseamnă a-l înţelege pe celălalt la un nivel mai profund, a simţi ce înseamnă să fii în pielea lui şi a te purta cu el aşa cum şi tu ai avea nevoie să se poarte alţii cu tine într-o situaţie similară. Un părinte poate să ştie că cel mic este trist şi totuşi să ţipe la el şi să-i ţină morală, dar un părinte empatic va ştii că întâi este nevoie să ajute copilul să-şi gestioneze sentimentele. Acest părinte va recunoaşte starea copilului “Văd că eşti nemulţumit” şi va iniţia gestionarea problemei din acest punct plin de căldură şi de înţelegere.

3. Dobândiţi-vă echilibrul şi faceţi faţă impulsurilor emoţionale şi comportamentale

Copii sunt impulsivi şi cu greu pot să îşi stăpânească o reacţie emoţională sau comportamentală. Adulţii însă beneficiază de mecanisme mult mai eficiente de control, aşadar ei pot constitui modele sănătoase pentru copii lor atunci când vine vorba de autocontrol. Părintele are dreptul să aibă sentimente negative, însă el îi arată copilului că nu reacţionează imediat în baza acestor sentimente. În consecinţă, părintele poate spune: “Sunt foarte furios în momentul ăsta” şi copilul va înţelege că stările afective pot fi exprimate verbal şi că nu este nevoie să loveşti ceva sau pe cineva atunci când eşti furios.

4. Construiţi-vă scopuri şi planuri pozitive

Atunci când ne construim planuri şi ne stabilim scopuri viaţa noastră capătă structură şi avem posibilitatea să obţinem mai des satisfacţii prin împlinirea scopurilor decât dacă acestea nu ar fi stabilite conştient. De exemplu, poate că un părinte a făcut foarte multe lucruri într-o zi, însă la sfârşitul acelei zile se simte extenuat şi nemulţumit, crede că mai avea atâtea de făcut şi imaginea sa de sine are de suferit cu timpul. În momentul în care concepi un plan adaptat ritmului tău, poţi să îşi dai răgazul să te feliciţi pentru ce ai realizat. De exemplu: “Astăzi mă ocup de copilaş şi merg la cumpărături, nu îmi voi face griji pentru călcatul rufelor pentru că activitatea asta e inclusă în planul de mâine”. Capacitatea noastră de a planifica poate fi îmbunătăţită prin monitorizare şi feedback: la finalul unei săptămâni părintele îşi dă seama că poate a planificat prea multe activităţi pentru o zi şi nu a putut să se ţină de plan, nu este nicio problemă, va ştii cum să-şi distribuie sarcinile pentru săptămâna viitoare astfel încât să se simtă mai confortabil. Să nu uităm că organizarea este o calitate esenţială pe care copii este necesar să o înveţe încă de timpuriu, deoarece le oferă limite clare şi posibilitatea de a se autoevalua, cu vremea ei creându-şi un sistem personal de referinţă pentru propria persoană. Astfel ei vor fi protejaţi de la a îşi însuşi fără discernământ etichetele puse de ceilalţi.

5. Folosiţi aptitudini sociale pozitive în relaţiile cu ceilalţi

Capacitatea de a avea relaţii pozitive cu ceilalţi este importantă atât pentru părinte cât şi pentru copil. Pentru aceasta este nevoie de aptitudini sociale precum comunicarea şi rezolvarea de probleme. După cum ştim, a comunica înseamnă mai mult decât a vorbi, înseamă a asculta, a-ţi aştepta rândul într-un dialog, a ştii să-ţi susţii punctul de vedere respecându-l pe al celuilalt ş.a.m.d. Copilul învaţă de la părinţii lui ce înseamnă apartenenţa la un grup (familia) şi cum se desfăşoară relaţiile cu cei din afara grupului, de aceea este bine ca părintele să îşi dezvolte anumite aptitudini sociale printre care: capacitatea de a face alegeri bune din multitudinea de opţiuni disponibile şi capacitatea de a-şi reveni atunci când apar inevitabilele blocaje şi conflicte în relaţiile cu ceilalţi.

A fi părinte este o adevărată provocare şi iată că, pe lângă sarcina de a ne educa copilul, intervine şi necesitatea de a ne apleca asupra noastră şi asupra propriilor noastre capacităţi. Vă invităm să priviţi această realitate nu ca pe o sarcină în plus a meseriei şi aşa solicitante de părinte, ci ca pe ocazia minunată pe care ne-o dă copilul nostru de a creşte şi de a ne dezvolta împreună cu el.

Referinţe bibliografice

Campbell Ross – Educatia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001

Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Psih. Andreea Matauan

I-ai spus azi copilului tău că ai încredere în el?

De câte ori te gândeşti la anii de şcoala îţi aduci cu siguranţă aminte de acei colegi care păreau că ştiu întotdeauna totul, că au răspunsuri deja pregătite, că nu le este teama să răspundă chiar dacă ceea ce spuneau era uneori gresit. Nimic nu părea să-i demotiveze. Probabil că acei colegi au avut norocul ca în familie să li se cultive în nenumărate rânduri încrederea în sine.

Iată, în continuare, câteva idei cu privire la modul în care îi puteţi arăta copilului dumneavoastră că aveţi încredere în el (ţineţi cont de faptul că este bine ca lauda să fie adresată în legătură cu o sarcină pe care a îndeplinit-o, nu la modul general):

Pentru copilul de un an:

• Încurajaţi-l să mănânce singur. „Bravo, Maria! Ai reusit să duci linguriţa la gură, singură! Mama/tata este tare mandră/u de tine!”
• Încurajaţi-l să urmeze anumite îndrumări simple. „Vino la mama/tata! Bravo, ai fost curajos să faci asta de unul singur!”
• Cereţi-i să vă aducă diferite obiecte. „Adu-mi te rog, ursuletul! Bravo, poti face şi lucruri care par a fi mai grele!”

Pentru copilul de doi ani:

• Încurajaţi-l să se îmbrace, să se spele şi să meargă la toaletă singur, spunându-i: „Poţi să faci acest lucru singur!”
• Apreciaţi copilul atunci când manifestă iniţiativa de a îndeplini el însuşi anumite activităţi. „Ai fost curajos/descurcăreţ şi ai făcut totul de unul singur"
• Lăsaţi-l să participe la activităţi de grup. „Ai avut incredre atunci când te-ai prezentat noului tău coleg de joaca".

Pentru copilul de trei ani:

• Ascultaţi ce are de spus şi arătaţi-i că-l luaţi în serios. „Pari a fi foarte încrezător când povesteşti. Felicitari, se vede că te pasionează!”
• Lăsaţi-l să răspundă la întrebări (evitaţi să răspundeţi în locul lui). „Tu ce parere ai? Cum crezi ca as raspunde eu în locul tău? Cum crezi că ar răspunde eroul tău preferat?”
• Întrebaţi-l ce i-ar plăcea să facă. „Azi e sâmbata. Am putea vizita gradina zoologica sau am puteam merge în parc. Ţie cum ţi-ar plăcea să ne petrecem timpul liber?”
• Întrebaţi-l ce cântece i-ar plăcea să cânte dându-i câteva opţiuni din care să aleagă.

Pentru copilul de patru ani:

• Permiteţi-i să-i înveţe pe alţi copii „Andrei, hai să îţi arăt cum funcţionează noua mea jucărie”.
• Încurajaţi-l să-si rezolve singur problemele, indiferent dacă acestea sunt de natură intelectuală sau socială, încercaţi să-i oferiţi suport emoţional în timp ce îl ascultaţi. „Înţeleg că te-ai simţit nedreptăţit atunci când educatoarea te-a pedepsit”
• Încurajaţi-l să deseneze singur şi să se implice în activităţi creative.
• Daţi-i ocazia să îndeplinească diferite comisioane simple.

Pentru copilul de cinci ani:

• Spuneţi-i: „Ştiu că nu vrei să faci acest lucru, dar am nevoie de ajutor şi ştiu că mă pot bizui pe tine să mă ajuţi".
• Lăsaţi-l să vă cânte cântecele şi să vă spună poveştile pe care le inventează singur.
• Bucuraţi-vă alături de el de farmecul si ineditul lucrurilor mărunte.
• Permiteţi-i să-şi planifice, să-şi realizeze şi să-şi evalueze singur metodele de învăţare.

De fiecare data lăudati-va copilul descriind ceea a realizat, un simplu bravo nu îi dezvoltă încrederea în sine. „Bravo, casa are ferestre, copacul este plin de fructe, ai reuşit să aduci găletuşa etc.”! Comunicand cu copii nostri şi apreciind realizările lor concrete le confirmăm că sunt valoroşi şi capabili de reuşită. Ei au toate şansele să dezvolte în timp obiceiuri mentale pozitive, ca de exemplu:

• Acceptarea necondiţionată de sine: „Sunt o persoană plăcută şi bună la foarte multe lucruri”.
• Asumarea riscurilor: „Nu este nicio problemă dacă greşesc atunci când încerc să fac ceva nou.”
• Independenţa: „Este bine să spun ceea ce simt şi gândesc. Nu trebuie să mă las condus de colegii mei atâta timp cât nu sunt de acord cu ei.”
• Gandirea de tip POT REUSI: „Pot face chiar şi lucrurile dificile.”

Cărţi care ilustrează personaje caracterizate de încredre: „Căsuta din oală", „Mica Sirenă”, „Aventurile lui Pinocchio”, „Degeţica”, „Fram ursul polar”

Referinţe bibliografice:

Kay Kuzma- “Intelege-ti copilul”, Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2003.

Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Psih. Carmen Vieru

Inteligenţa emoţională la copii (I) Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională

O educaţie bazată pe dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului este o educaţie fundamentată pe iubire, însă nu numai, ea necesită cunoştinţe şi preocupare din partea părinţilor în acest sens. A fi părinte presupune un şir nesfârşit de provocări, de situaţii conflictuale, de crize neaşteptate. Modul în care părinţii reacţionează la aceste evenimente nu este lipsit de importanţă, reacţia poate influenţa în bine sau în rău personalitatea copilului şi respectul de sine. Haim G. Ginott spunea “Ne place să credem că doar un părinte în neregulă reacţionează în moduri nocive pentru copil. Dar, din nefericire, chiar şi părinţii afectuoşi şi bine intenţionaţi învinovăţesc, umilesc, acuză, ridiculizează, ameninţă, mituiesc, pun etichete, pedepsesc, predică şi moralizează”. Am ales să cităm acest paragraf deoarece el ilustrează că dragostea pentru copil este esenţială, doar că este bine ca ea să fie însoţită de informaţii despre comunicarea sănătoasă.

Inteligenţa emoţională presupune şase capacităţi distincte. Vă propunem un exerciţiu: în timp ce le citiţi încercaţi să vă autoevaluaţi aceste abilităţi gândindu-vă la exemple concrete din viaţa dumneavoatră în care ele se confirmă.

Capacitatea de a:

1. Simţi

2. Identifica propriile sentimente

3. Identifica sentimentele altora

4. Exprima în exterior sentimentele

5. Comunica sentimentele altuia

6. Dirija propriile comportamente

Dezvoltarea emoțională a copilului are la bază capacitatea părinților de a-și înțelege și accepta propriile sentimente şi emoții, precum și modalitatea în care aceștia își exprimă trăirile. Cu toţii dispunem de inteligenţă emoţională, însă anumite persoane pot fi mai inhibate decât altele din acest punct de vedere, ele îşi pot bloca propriile capacităţi de a simţi şi de a rezona cu ceilalţi din varii motive ce ţin fie de moştenirea genetică, fie de modul cum au fost educate, fie de experienţele de viaţă. Vom explora în articole ulterioare modalităţi de a debloca propriul potenţial emoţional.

Ce părinte nu îşi doreşte un copil inteligent, cu aptitudini variate în diferite arii de cunoştinţă? Toate acestea ţin de sfera cognitivului, a gândirii, şi sunt importante, însă aspectul emoţional nu este deloc de neglijat. Dimpotrivă, dezvoltarea laturii afective îl ajută pe copil în formarea unui caracter frumos, în stabilirea unui cod moral propriu, în gestionarea diferitelor bariere şi dificultăţi cu care se va confrunta pe parcursul vieţii. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copil presupune ca el să îşi formeze o imagine de sine realistă şi clară, să dea dovadă de siguranţă de sine şi să nu se clatine în faţa primei situaţii neplăcute, deoarece îşi înţelege nevoile şi sentimentele şi înţelege sentimentele altora. Un copil ai cărui părinţi sunt atenţi la aspectul emoţional al educaţiei sale va ştii să se iubească şi să dăruiască iubire celor din jur, va ştii că este o persoană valoroasă, chiar dacă nu este întotdeauna perfect.

Referinţe bibliografice

Campbell Ross – Educatia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001

Elias, Maurice J., Tobias, Steven E., Friedlander, Brian S. – Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Ginott, Haim G. – Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Psih. Andreea Matauan

Viziune

Ce înseamnă de fapt Părinte acum? Acest proiect are la bază nevoile părinţilor şi ale copiilor identificate în timpul activităţilor de consiliere individuală sau de grup. Părinte acum pune accent pe faptul că fiecare copil este unic şi minunat, iar a fi părinte azi este o bucurie şi o provocare pentru fiecare dintre noi şi poate fi, de asemenea, cea mai plină de împliniri meserie, deşi ne solicită 24 de ore din 24 şi nu de puţine ori simţim că am ajuns la capătul răbdării. Ne dorim ca aici să gasiţi un loc unde să vă puteţi exprima îndoielile, să vă împărtăşiţi bucuriile şi temerile, să exploraţi metode care susţin ceea ce spunea Jess Lair: „Copiii nu sunt nişte obiecte care pot fi modelate, ci fiinţe ce trebuie descoperite”.

Un filosof indian spunea cândva că „pietricica poate schimba cursul unui râu”, ne dorim ca Părinte acum să fie o astfel de pietricică. Aşadar, vă invitam să fim parteneri în „cotidianul” rolului de părinte. Ne creştem copiii într-o societate inundată de informaţii în care multora le este dificil să discearnă între ceea ce este esenţial şi ceea ce poate fi trecut cu vederea, între bine şi rău. Prin urmare, copiii nostri, mai mult decât oricând, au nevoie de mama şi de tata pentru a-i ajuta să se descurce în faţa multiplilor stimuli informaţionali şi afectivi, şi să se formeze ca individualităţi puternice şi adaptabile într-o lume în continuă schimbare.

La rândul vostru voi, ca părinţi, aveţi nevoie să vă recunoaşteţi şi să acceptaţi sentimentele declanşate de această nouă etapă din viaţa voastră, atât cele frumoase (de iubire, apreciere, dăruire), cât şi cele neplăcute (resentimente, epuizare, furie), pe care societatea nu le atribuie cu atâta lejeritate meseriei de părinte, dar care fac parte din tabloul de ansamblu în aceeaşi măsură cu cele pozitive. Comunicarea sănătoasă cu copilul izvorăşte din înţelegerea atât a propriilor sentimente, cât şi a sentimentelor copilului. Pentru a accentua importanţa sentimentelor în educaţia copilului, Haim G. Ginott spunea: „Peştii înoată, păsările zboară, iar oamenii simt”.

Ateliere noastre de lucru şi articolele practice vă vor însoţi în a transforma experienţele zilnice ale copiilor voştri în şanse educative.

Echipa Părinte acum:

Psih. Carmen Vieru, Psih. Andreea Măţăuan